Când adevărul doare: Trădare, prietenie și un copil care a schimbat totul

— Nu pot să cred, Magda! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea răsună spartă, aproape șoptită, în salonul alb al maternității. Mâinile îmi tremură pe marginea pătuțului, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Magda mă privește cu o expresie vinovată, dar și cu o urmă de sfidare. Între noi, în pătuț, doarme liniștit micuțul Vlad, cu aceiași ochi verzi ca ai soțului meu, Radu.

Nu știu cum am ajuns aici. Acum două zile eram încă prietenele acelea inseparabile din liceu, râzând la o cafea și făcând planuri pentru vacanța de vară. Eu și Magda am trecut prin toate împreună: examene, despărțiri, pierderi, bucurii. Am fost domnișoara ei de onoare la nuntă și ea mi-a ținut mâna când am pierdut prima sarcină. Dar azi, privind copilul acesta care nu ar trebui să semene atât de mult cu Radu, simt că tot ce am trăit împreună a fost o minciună.

— Nu e ceea ce crezi… încearcă ea să spună, dar vocea îi tremură.

— Atunci ce e? îl întreb cu disperare. Spune-mi tu! Spune-mi că nu e adevărat!

Magda tace. Își mușcă buza și își ferește privirea. În aer plutește un adevăr pe care nu vrea să-l rostească nimeni. Mă uit la Vlad și simt cum inima mi se rupe în bucăți. Îmi aduc aminte de serile când Radu întârzia acasă și dădea vina pe serviciu. De mesajele scurte și reci. De privirile pe care le schimba cu Magda la petreceri, priviri pe care le-am ignorat din prostie sau din teamă.

— A fost o greșeală… spune ea într-un final, cu voce stinsă.

— O greșeală? repet eu, aproape urlând. Un copil nu e o greșeală, Magda! Un copil e dovada vie a ceea ce ați făcut!

Mă prăbușesc pe scaunul de lângă pat și simt cum tot corpul mi se revoltă. Mâinile îmi sunt reci, iar mintea îmi fuge la Radu. Cum o să-i spun? Cum o să mă uit la el? Dar poate că el știe deja… Poate că toată lumea știe, iar eu sunt singura care a trăit în minciună.

Magda începe să plângă. Lacrimile îi curg pe obraji și se preling pe cearșaful alb. — Îmi pare rău… Nu am vrut să se întâmple așa…

— Când? întreb eu printre suspine.

— În noaptea aceea… după petrecerea de Crăciun de la birou. Eram amândoi beți… Tu ai plecat mai devreme…

Îmi aduc aminte perfect acea noapte. Eram obosită, aveam febră și am plecat acasă înaintea tuturor. Radu a zis că mai stă puțin cu colegii. Nu mi-am imaginat niciodată că „puțin” înseamnă să-și piardă capul cu cea mai bună prietenă a mea.

— Și el știe? întreb eu cu voce joasă.

Magda clatină din cap: — Nu… Nu i-am spus nimic. Nici nu sunt sigură… dar când l-am văzut pe Vlad…

Mă ridic brusc și ies pe holul spitalului. Aerul rece mă izbește în față și încerc să-mi adun gândurile. O asistentă mă privește cu milă, dar nu spune nimic. Mamele trec pe lângă mine cu bebeluși în brațe, iar eu mă simt mai singură ca niciodată.

Ajung acasă târziu, când Radu deja doarme. Îl privesc cum respiră liniștit, fără nicio grijă pe chip. Mă întreb dacă a visat vreodată la momentul acesta, dacă s-a gândit la consecințe sau dacă pur și simplu a sperat că adevărul nu va ieși niciodată la iveală.

A doua zi dimineață, la micul dejun, îl privesc lung peste ceașca de cafea.

— Radu… trebuie să vorbim.

Se uită la mine mirat: — Ce s-a întâmplat?

Îi spun totul. Fiecare detaliu. Fiecare bănuială care mi-a măcinat sufletul în ultimele ore. La început neagă. Apoi tace. Îl văd cum se frânge sub greutatea propriilor minciuni.

— Îmi pare rău… spune el încet. N-am vrut să te rănesc…

— Dar m-ai rănit! urlu eu printre lacrimi. M-ai rănit mai mult decât oricine altcineva!

În zilele care urmează, casa noastră devine un câmp de luptă tăcut. Ne evităm privirile, vorbim doar despre lucruri banale: facturi, cumpărături, cine ia gunoiul. Magda nu-mi mai răspunde la mesaje. Mama mă sună zilnic să mă întrebe dacă sunt bine, dar nu pot să-i spun adevărul. Cum să-i spun că fiica ei trăiește într-o minciună?

Într-o seară, după ce Radu pleacă la serviciu, primesc un mesaj de la Magda: „Te rog să mă ierți… Nu pot trăi cu vina asta.”

Îmi vine să-i răspund că nu o voi ierta niciodată, dar știu că nu e atât de simplu. Am pierdut două dintre cele mai importante persoane din viața mea într-o singură zi și nu știu dacă voi mai putea avea vreodată încredere în cineva.

Trec săptămâni până când reușesc să ies din casă fără să simt că toată lumea mă privește cu milă sau curiozitate. La supermarket mă întâlnesc cu vecina de la trei, doamna Iliescu.

— Ce faci, Irina? Pari obosită…

Zâmbesc forțat: — Sunt bine… doar obosită.

Dar nu sunt bine. Nu voi mai fi niciodată aceeași Irina care credea că prietenia și iubirea sunt de neclintit.

Într-o duminică dimineață, mă uit în oglindă și mă întreb cine sunt acum. Sunt femeia trădată? Prietena rănită? Sau mama care nu va avea niciodată propriul copil?

Poate că viața mea s-a schimbat pentru totdeauna în acea zi din maternitate. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Dar oare cât de mult putem ierta? Și cum ne reconstruim încrederea atunci când tot ce am iubit s-a dovedit a fi o minciună?