Grădina mea, puntea spre fiica mea: O poveste despre iertare și renaștere

— Nu vreau să mai aud de tine, mamă! Ai înțeles? Să nu mă mai cauți!
Cuvintele Irinei au rămas suspendate în aer, grele ca plumbul, în timp ce ușa s-a trântit cu un zgomot sec. Am rămas în mijlocul sufrageriei, cu mâinile tremurânde și inima sfâșiată. Era a treia oară în ultimul an când fiica mea pleca așa, dar de data asta am simțit că e definitiv.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când am refuzat să-i accept prietenii, poate când am criticat-o prea aspru pentru notele mici sau pentru hainele largi și părul vopsit. Poate când am uitat să-i spun cât de mult o iubesc, ocupată fiind cu serviciul la contabilitate și cu grijile casei. Sau poate când a murit tatăl ei și am rămas amândouă singure, fiecare cu durerea ei, fără să știm cum să ne ținem una de cealaltă.

După ce Irina a plecat la facultate la Cluj, casa a devenit un muzeu al tăcerii. Mă trezeam dimineața și nu mai găseam niciun motiv să mă ridic din pat. Mâncam pe fugă, mă uitam la televizor fără să văd nimic și mă întrebam dacă nu cumva viața mea s-a terminat odată cu plecarea ei. Prietenele mă sunau, dar nu aveam chef de nimeni. Singura mea alinare era balconul micuț, unde țineam câteva ghivece cu mușcate.

Într-o zi de aprilie, după o ceartă telefonică cu Irina care s-a terminat cu „Nu mai vreau să te văd niciodată!”, am ieșit pe balcon și am privit curtea blocului. Era o bucată de pământ bătătorit, plină de buruieni și gunoaie. Mi-am amintit de copilăria mea la țară, de bunica ce mă învăța să plantez ceapă și să ud roșiile. Atunci mi-a venit ideea: dacă tot nu pot repara nimic în viața mea, măcar să încerc să repar pământul ăsta.

Am coborât cu o sapă veche și am început să smulg buruienile. Vecinii se uitau ciudat la mine: „Ce faci, doamnă Maria? Nu vezi că nu crește nimic acolo?” Dar eu nu m-am lăsat. Zi după zi, am curățat, am săpat, am adus pământ fertil de la piață și am plantat semințe de gălbenele, busuioc și câteva fire de roșii. Mâinile mi s-au umplut de bătături, dar sufletul parcă se lumina puțin câte puțin.

Într-o dimineață ploioasă de mai, am primit un mesaj scurt de la Irina: „Sunt bine. Să nu-ți faci griji.” Atât. Dar pentru mine era ca o rază de soare după o iarnă lungă. Am început să-i trimit poze cu grădina: „Uite ce frumos cresc roșiile!” sau „Azi au înflorit primele gălbenele.” Uneori răspundea cu un emoticon, alteori tăcea zile întregi.

Într-o sâmbătă, pe când udam florile, m-am trezit cu vecina Lenuța lângă mine:
— Maria, tu chiar crezi că fata ta o să se întoarcă? Că o să te ierte?
Am simțit cum mă strânge ceva în piept.
— Nu știu, Lenuțo. Dar dacă nu încerc să repar ceva aici, în grădina asta mică… cred că n-o să pot repara niciodată nimic între noi.

Vara a trecut greu. Grădina a început să prindă viață: roșiile s-au copt, busuiocul mirosea îmbietor și chiar și câteva fluturi veneau zilnic pe flori. Într-o zi, când eram îngenuncheată lângă straturile de morcovi, am auzit pași în spatele meu. M-am întors și am văzut-o pe Irina. Era slabă, cu ochii roșii de oboseală.
— Mamă… pot să stau puțin?
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
— Desigur! Vrei apă? Ceai? Sau… vrei să mă ajuți?
A zâmbit timid.
— Poate doar să stau aici lângă tine.

Am stat amândouă pe banca veche din curte, privind florile și ascultând greierii. Nu am vorbit mult atunci. Dar prezența ei era tot ce-mi doream.

În zilele următoare, Irina a început să vină tot mai des. Uneori aducea semințe noi: „Hai să încercăm lavandă!” Alteori doar stătea lângă mine și privea cum plivesc straturile. Încet-încet, am început să vorbim despre lucruri mici: despre facultate, despre prieteni, despre tata. Într-o seară târzie de august, când cerul era plin de stele și aerul mirosea a busuioc proaspăt rupt, Irina mi-a spus:
— Știi… mi-a fost foarte greu fără tine. Dar mi-a fost și mai greu cu tine uneori.
Am simțit lacrimile cum îmi curg pe obraji.
— Știu… Și mie mi-a fost greu fără tine. Am greșit mult. Dar vreau să încercăm din nou.
Irina m-a luat de mână.
— Putem începe cu grădina asta?

Așa am făcut. Toamna ne-a găsit plantând bulbi de lalele pentru primăvară. Iarna ne-am scris scrisori scurte și ne-am trimis poze cu grădina sub zăpadă. Primăvara următoare a venit cu lalele mov și galbene și cu râsete în curte.

Acum, când privesc pe fereastră la grădina mea plină de culoare și viață, simt că fiecare floare e o șansă nouă la iertare. Poate că nu pot schimba trecutul, dar pot cultiva prezentul — zi după zi, floare după floare.

Oare câți dintre noi uităm că uneori rădăcinile iubirii trebuie udate cu lacrimi ca să poată crește din nou? Voi ce ați face ca să reparați o relație pierdută?