„Nu mai vreau să mă întorc niciodată aici” – Povestea unei familii care m-a rupt în două
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să stau aici nici măcar un minut! am șoptit printre dinți, cu mâinile strânse pe marginea scaunului, în timp ce mama lui turna supă în farfurii cu o privire rece, de parcă eram o musafiră nepoftită.
Era duminică, iar masa la socri devenise deja un ritual chinuitor pentru mine. Încercam să-mi ascund neliniștea sub un zâmbet politicos, dar fiecare replică a soacrei mele, Mariana, era ca o lovitură sub centură. „Ai pus sare? La noi nu se gătește așa. Vlad, tu sigur mănânci așa ceva acasă?”
Vlad încerca să facă glume, să detensioneze atmosfera, dar totul era degeaba. Tatăl lui, domnul Ion, nu scotea un cuvânt. Doar sorbea din ciorbă și se uita la televizorul dat încet pe știri. Sora lui Vlad, Andreea, mă privea de sus, cu un zâmbet ironic. Parcă toți erau uniți într-un front invizibil împotriva mea.
— Nu te supăra, dar la noi în familie lucrurile se fac altfel, mi-a spus Mariana la desert, cu voce joasă, dar fermă. Aici nu e ca la tine acasă.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad mi-a prins mâna sub masă, dar nu a zis nimic. M-am uitat la el cu disperare: „Spune ceva! Apără-mă!” Dar el a evitat privirea mea.
— Poate că ar trebui să ne ridicăm, am spus încet, încercând să-mi păstrez calmul.
— Cum adică? Nici nu s-a terminat masa! a sărit Andreea.
— Poate că nu e locul meu aici… am murmurat.
A urmat o tăcere grea. Mariana s-a ridicat brusc și a început să strângă farfuriile cu gesturi repezite.
— Dacă nu-ți place aici, nimeni nu te ține cu forța! a zis ea printre dinți.
Vlad s-a ridicat și el, vizibil jenat. — Hai să mergem…
În mașină, lacrimile mi-au curs fără oprire. Vlad conducea tăcut. Am spart liniștea:
— De ce nu ai zis nimic? De ce nu m-ai apărat?
— E familia mea… Nu vreau scandal. O să se calmeze toată lumea…
— Nu! Nu o să se calmeze! Pentru ei nu voi fi niciodată suficient de bună! Am obosit să încerc să le fac pe plac!
Am ajuns acasă și am izbucnit:
— Vlad, eu nu mai merg niciodată acolo! Nu mai suport umilința asta!
El s-a uitat la mine lung și a oftat:
— Dar dacă nu mai mergem, o să creadă că tu ești de vină… O să mă pună pe mine la mijloc…
— Vlad, tu ești deja la mijloc! Între mine și ei! Și dacă nu alegi să fii de partea mea când sunt nedreptățită, atunci ce rost are?
A urmat o săptămână de tăceri apăsătoare între noi. Vlad era tot mai absent. Eu mă simțeam tot mai singură. Îmi răsunau în minte vorbele Marianei: „Aici nu e ca la tine acasă.”
Într-o seară, mama m-a sunat:
— Ce ai pățit? Te aud tristă…
Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama a tăcut o vreme, apoi mi-a spus:
— Dragă mea, familia nu e sângele. Familia e acolo unde ești iubită și respectată. Nu te lăsa călcată în picioare doar ca să le faci altora pe plac.
Cuvintele ei m-au trezit. Am început să mă gândesc serios dacă merită să lupt pentru acceptarea lor sau dacă trebuie să-mi pun limitele clar.
În weekendul următor, Vlad a venit acasă cu o față posomorâtă:
— Mama vrea să mergem din nou la ei duminică…
— Nu merg! am spus hotărâtă. Dacă vrei tu să mergi, du-te. Eu rămân acasă.
Vlad s-a uitat lung la mine:
— O să fie scandal…
— Atunci spune-le adevărul: că nu mai accept să fiu tratată ca o străină!
A doua zi dimineață, Vlad a plecat singur la părinți. Seara s-a întors abătut:
— Au zis că dacă nu vii nici data viitoare, să nu mai calcăm pe acolo…
Am simțit un nod în gât, dar și o ușurare ciudată. Poate că uneori trebuie să pierzi ceva ca să te regăsești pe tine însăți.
Au trecut luni de atunci. Relația mea cu Vlad s-a schimbat: suntem mai sinceri unul cu altul, dar și mai distanți față de familia lui. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am greșit față de el. Dar știu sigur că nu mai pot accepta lipsa de respect doar de dragul aparențelor.
Mă uit în oglindă și mă întreb: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” atunci când familia partenerului ne rănește? Voi ce ați fi făcut în locul meu?