Între două lumi: Povestea unui tată singur după divorț

— Nu vreau să vin la tine weekendul ăsta, tata. Am teme și oricum… nu mă simt bine.
Vocea Anei, fiica mea cea mare, răsună în telefon ca o sentință. Mă uit la ecranul care s-a stins deja și simt cum mi se strânge inima. E a treia oară luna asta când găsește un motiv să nu vină. Ilinca, mezina, nici nu mai răspunde la mesaje.

Mă uit în jurul apartamentului meu mic din cartierul Drumul Taberei. Pe masa din bucătărie stau două căni cu desene de copii — una cu un ursuleț, alta cu o pisică — pe care le-am păstrat de când erau mici. Le spăl mereu, deși rareori le mai folosesc cineva în afară de mine.

Nu așa trebuia să fie. Acum doi ani, când m-am despărțit de Lidia, mama fetelor, am crezut că vom reuși să păstrăm o relație civilizată pentru binele lor. Dar realitatea s-a dovedit mult mai complicată. Lidia a rămas în casa noastră din Militari, iar eu am plecat cu două valize și un sac de vinovăție. Fetele au rămas cu ea, iar eu am primit „dreptul” la două weekenduri pe lună și câteva zile în vacanțe.

La început, Ana și Ilinca veneau cu entuziasm. Găteam împreună clătite, ne uitam la filme vechi și mergeam în parc. Dar încet-încet, ceva s-a schimbat. Ana a început să fie tot mai retrasă, iar Ilinca tot mai irascibilă. Într-o seară, când încercam să le conving să mergem la teatru, Ilinca a izbucnit:
— De ce trebuie să facem mereu chestii „speciale” la tine? Nu putem pur și simplu să stăm acasă?

Am tăcut atunci, dar întrebarea ei m-a urmărit zile întregi. Poate încercam prea mult să compensez absența mea din viața lor zilnică. Poate că nu voiau nimic special, ci doar normalitate — aceea pe care nu le-o mai puteam oferi.

Conflictele cu Lidia au devenit tot mai dese. Îmi reproșa că nu mă implic destul, că nu știu ce probleme au fetele la școală sau cu prietenii. Eu îi spuneam că nu pot afla dacă nu mi se spune nimic. Într-o zi, după o discuție aprinsă la telefon, am izbucnit:
— Nu mă lăsa să fiu doar un vizitator în viața lor!
— Atunci fă ceva! Nu doar plânge după ele!

Dar ce puteam face? Oricât încercam să mă apropii de fete, simțeam că zidurile dintre noi cresc tot mai înalte. Ana a început să-mi răspundă monosilabic la mesaje. Ilinca își găsea mereu scuze să stea la prietene sau să plece cu mama ei în weekendurile mele.

Într-o seară de toamnă, am trecut pe lângă școala lor și le-am văzut ieșind împreună cu Lidia. Am vrut să le strig, dar m-am oprit. Erau vesele, râdeau cu mama lor — iar eu eram doar o umbră pe trotuar. M-am simțit ca un intrus în propria mea familie.

Am început să merg la terapie. Psihologul m-a întrebat ce simt când fetele mă resping.
— Mă simt inutil… ca și cum nu mai contez pentru ele.
— Și ce ai vrea să le spui?
— Că le iubesc, că mi-e dor de ele… dar mi-e teamă că nu mai vor să audă asta.

Într-o zi, Ana mi-a trimis un mesaj scurt: „Tata, am luat 9 la mate.” Am simțit o bucurie imensă — era primul semn că vrea să împartă ceva cu mine după luni de tăcere. I-am răspuns imediat: „Bravo! Sunt tare mândru de tine!” Dar răspunsul ei a venit abia peste două zile: „Mersi.”

Am încercat să vorbesc cu Lidia despre asta.
— Nu vezi că le sufoci? Lasă-le puțin spațiu!
— Dar dacă le pierd de tot?
— Dacă insiști prea mult, exact asta se va întâmpla.

M-am întrebat atunci dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă prezența mea le aduce mai multă durere decât bucurie. Am început să mă retrag încet — nu le mai sunam zilnic, nu le mai bombardam cu mesaje. Doar așteptam.

Zilele au devenit tot mai goale fără ele. Munca la birou era singura distragere reală. Colegii mă întrebau uneori de fete și răspundeam vag: „Sunt bine.” Nimeni nu voia să audă adevărul — că sunt un tată care își vede copiii tot mai rar și care nu știe cum să repare ceea ce s-a rupt.

De Crăciun am încercat din nou să le aduc aproape. Am cumpărat brad artificial mic și am decorat apartamentul cu ghirlande colorate, ca pe vremuri. Le-am invitat să stea la mine două zile. Ana a venit pentru câteva ore; Ilinca a refuzat politicos: „Poate la anul.”

Stând singur lângă bradul luminat slab, m-am gândit la toate greșelile mele: certurile cu Lidia, momentele când am ales munca în locul familiei, incapacitatea de a comunica sincer cu fetele mele când aveau cea mai mare nevoie de mine.

Uneori mă gândesc că poate timpul va vindeca totul. Alteori mă tem că distanța dintre noi va deveni permanentă.

Într-o duminică dimineață, Ana mi-a trimis o fotografie cu ea și Ilinca la munte, zâmbind larg lângă Lidia și noul ei partener, Sorin. Am privit poza minute întregi — erau fericite fără mine.

M-am întrebat atunci: oare e loc pentru mine în viața lor? Sau sunt condamnat să rămân mereu pe margine?

Poate că există părinți care reușesc să reconstruiască punți după divorț. Eu încă sper că într-o zi fetele mele vor vrea să mă cunoască din nou — nu ca pe tatăl absent sau vizitatorul ocazional, ci ca pe omul care le iubește necondiționat.

Oare cât timp trebuie să treacă până când rănile se vindecă? Și dacă nu se vindecă niciodată… ce fel de tată sunt eu atunci?