„Maria, de azi vei dormi în sufragerie”: Străină în propria mea casă

— Maria, te rog, nu mai lăsa cănile pe masă! Am spus de atâtea ori că nu-mi place dezordinea!
Vocea Irinei, nora mea, răsună ascuțit din bucătărie. Mă opresc din spălatul vaselor și-mi simt obrajii arzând. Nu răspund. Mă uit la mâinile mele crăpate, la pielea subțire care a mângâiat cândva frunțile copiilor mei. Acum, tot ce fac pare să deranjeze.

Nu mi-am imaginat niciodată că bătrânețea va fi așa. Când am vândut apartamentul din cartierul nostru vechi ca să-l ajut pe Vlad, fiul meu, să-și cumpere casa asta mare din Berceni, am crezut că va fi începutul unei vieți liniștite. „Mamă, vei avea camera ta, nu-ți va lipsi nimic”, mi-a promis el. Dar camera mea a devenit biroul Irinei, iar eu am ajuns să dorm pe canapeaua extensibilă din sufragerie.

În fiecare dimineață mă trezesc înaintea tuturor. Fac cafeaua, pregătesc pachețelul pentru Vlad și pentru nepoata mea, Daria. Îmi place să cred că încă sunt de folos. Dar Irina găsește mereu ceva de criticat: „Nu pune atâta zahăr în cafea!”, „Nu-i da Dariei cornuri cu ciocolată, are alergie!”, „Ai uitat să ștergi masa!”

Într-o seară, după ce Vlad a venit obosit de la serviciu, Irina a început iar:
— Vlad, trebuie să vorbim despre mama ta. Nu mai pot cu dezordinea și cu obiceiurile ei! Sufrageria e plină de lucrurile ei!

Vlad a oftat și s-a uitat la mine cu o privire vinovată.
— Mamă, poate ar trebui să-ți mai duci din lucruri la depozit…

Am simțit cum mi se strânge inima. Toată viața am strâns pentru ei: hainele lor de bebeluși, jucăriile preferate, fotografii cu zâmbete largi. Acum trebuia să le ascund undeva, ca pe niște rușini.

Într-o noapte, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu mama ei:
— Nu mai suport! Parcă trăiesc cu o străină în casă! Nu pot să mă simt acasă…

Am plâns încet, să nu mă audă nimeni. M-am gândit la soțul meu, Ion, care s-a stins acum opt ani. El m-ar fi apărat. El ar fi știut să spună „Mulțumesc” pentru tot ce am făcut.

A doua zi dimineață, Daria a venit la mine:
— Bunico, de ce plângi?
— Nu plâng, draga mea. Doar mi-a intrat ceva în ochi.
— Să nu fii tristă! Eu te iubesc!

M-a strâns în brațe și pentru o clipă am simțit că mai contez pentru cineva.

Seara aceea a fost decisivă. Irina a venit hotărâtă:
— Maria, am discutat cu Vlad. De azi vei dormi în sufragerie. Avem nevoie de camera ta pentru biroul meu. Știu că nu e ușor, dar trebuie să ne adaptăm cu toții.

Am vrut să protestez, dar Vlad a evitat privirea mea.
— Mamă… e mai bine așa pentru toți.

Mi-am strâns câteva haine într-o sacoșă și m-am mutat pe canapea. Am privit tavanul alb și gol și m-am întrebat unde am greșit. Oare dragostea de mamă se termină când copiii cresc? Oare sacrificiul meu n-a valorat nimic?

În zilele următoare am devenit invizibilă. Irina își aducea prietenele la cafea și râdeau tare în bucătărie. Daria venea uneori la mine cu teme sau desene. Vlad era tot mai absent.

Într-o duminică, sora mea Ana m-a sunat:
— Maria, vino la mine câteva zile! Nu poți trăi așa!
— Nu pot pleca… Ce-ar zice lumea? Ce-ar zice Vlad?
— Dar tu? Tu ce zici despre tine?

Am tăcut. Nu știam ce să-i răspund.

Într-o seară am găsit curajul să-i spun lui Vlad:
— Ți-ai dorit vreodată ca eu să nu mai fiu aici?
El s-a uitat la mine lung:
— Mamă… nu e vorba despre asta. Dar trebuie să înțelegi că avem nevoie de spațiu și intimitate.

Am simțit că mă prăbușesc. Toată viața mea s-a redus la un colț de canapea și la câteva gesturi de recunoștință din partea Dariei.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Că poate nu sunt singura mamă care a ajuns străină în propria casă. Cât valorează sacrificiul unei mame? Și dacă dragostea noastră nu mai contează, atunci ce ne rămâne?

Poate voi găsi curajul să plec sau poate voi rămâne aici până la capăt. Dar mă întreb: oare copiii noștri își vor aminti vreodată cine i-a ținut în brațe când le era frică de întuneric?