Între adevăr și familie: Secretul Anei

— Ana, nu mai pot! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am șoptit în întunericul bucătăriei, cu mâinile tremurând pe cana de ceai. Era trecut de miezul nopții, iar Vlad, fiul meu, încă nu se întorsese acasă. De când se căsătorise cu Irina, simțeam că-l pierd încet, ca pe un fir de nisip care-mi scapă printre degete.

Totul a început într-o după-amiază ploioasă de noiembrie. Mă întorceam de la piață, cu sacoșele grele și pașii obosiți. Pe strada mică din cartierul nostru liniștit din Pitești, am văzut-o pe Irina urcând grăbită într-o mașină străină. Nu era mașina lui Vlad. Am recunoscut șoferul: era Radu, colegul ei de la birou, un bărbat divorțat despre care se zvonea că ar avea relații cu femei măritate. Am simțit cum inima mi se strânge și o neliniște rece mi-a cuprins tot corpul.

Am încercat să-mi alung gândurile negre. Poate era doar o coincidență, poate mergeau la o ședință sau la o cafea între colegi. Dar în zilele următoare am început să observ tot mai multe semne: Irina venea târziu acasă, evita să mă privească în ochi, iar Vlad părea tot mai abătut. Într-o seară, l-am găsit pe Vlad în sufragerie, cu privirea pierdută în televizorul stins.

— Mamă, crezi că Irina mă mai iubește? m-a întrebat el brusc, cu vocea stinsă.

Am simțit un nod în gât. Aș fi vrut să-i spun tot ce văzusem, dar cuvintele mi s-au blocat pe buze.

— Sigur că te iubește, dragul meu. Poate e doar obosită de la muncă, am mințit eu, încercând să-l liniștesc.

Nopțile au devenit tot mai lungi și mai apăsătoare. Mă întrebam dacă fac bine să tac. Dacă îi spun lui Vlad adevărul, risc să-i distrug căsnicia și să-l pierd pentru totdeauna. Dacă nu-i spun nimic, îl las să trăiască într-o minciună care-l macină pe dinăuntru.

Într-o duminică dimineață, la masa de prânz, Irina a venit cu ochii umflați de plâns. Vlad a încercat s-o îmbrățișeze, dar ea s-a tras înapoi.

— Ce se întâmplă cu voi? am întrebat eu, încercând să par calmă.

Irina a izbucnit:

— Nu mai pot! Simt că nu mă mai regăsesc aici! Am nevoie de spațiu!

Vlad a rămas mut. Eu am simțit cum lumea mea se prăbușește. După masă, am rămas singură cu Irina în bucătărie.

— Irina, te rog… dacă ai ceva pe suflet, spune-mi mie. Poate te pot ajuta.

Ea m-a privit lung și a început să plângă în hohote.

— Ana… nu știu cum am ajuns aici. M-am apropiat prea mult de Radu. Nu a fost planificat… dar m-am simțit singură și neînțeleasă.

Am simțit cum mă sufoc. Adevărul pe care îl bănuiam era acum spus cu voce tare. Am luat-o de mână și i-am spus:

— Trebuie să-i spui lui Vlad. Nu poți trăi așa.

— Mi-e frică… O să-l pierd… O să vă pierd pe toți…

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră și m-am rugat să găsesc puterea să fac ceea ce trebuie. Dimineața următoare, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Mamă… Irina mi-a spus totul aseară. Nu știu ce să fac…

L-am îmbrățișat strâns și i-am șoptit:

— Orice ai decide, eu sunt aici pentru tine.

Au urmat luni grele. Vlad s-a mutat temporar la mine, iar Irina a plecat la părinții ei din Brașov. Familia noastră s-a destrămat sub greutatea unui adevăr pe care l-am ascuns prea mult timp. Vecinii au început să vorbească pe la colțuri, iar rudele ne-au judecat fără milă.

Într-o seară ploioasă de primăvară, Vlad mi-a spus:

— Mamă, cred că e timpul să merg mai departe. Nu pot trăi cu ură în suflet.

L-am privit cu lacrimi în ochi și am realizat cât de mult îl iubesc și cât de greu e uneori să fii mamă.

Acum mă întreb: oare am făcut bine că am tăcut atât? Sau ar fi trebuit să-i spun adevărul mai devreme? Ce ați fi făcut voi în locul meu?