Umbra de la marginea pădurii

— Cine ești? am întrebat cu glasul tremurând, ținând furtunul ca pe o armă, deși știam că nu mă va apăra de nimic. Soarele apunea peste dealurile din marginea satului Sălcuța, iar liniștea serii era spartă doar de ciripitul păsărilor și pașii grei ai bărbatului care tocmai ieșise din pădurea de la marginea grădinii mele.

Avea hainele prăfuite, chipul brăzdat de riduri și ochii tulburi, ca și cum ar fi purtat cu el toată povara lumii. S-a oprit la câțiva metri de gard și m-a privit lung, fără să spună nimic. Inima îmi bătea nebunește. Mi-am amintit de poveștile pe care mi le spunea bunica despre hoții care se ascundeau în pădure, despre blesteme și oameni dispăruți. Dar eram adult acum, nu mai credeam în basme. Sau cel puțin așa îmi plăcea să cred.

— Nu vreau necazuri, am zis mai tare decât intenționam. Dacă ai nevoie de apă sau mâncare, pot să te ajut, dar te rog să nu te apropii.

Bărbatul a oftat adânc și s-a sprijinit de gard. — Nu vreau nimic rău, domnișoară. Am venit să caut pe cineva… pe Ionel Petrescu. Știi unde-l găsesc?

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Ionel Petrescu era tatăl meu, dar nu mai vorbisem cu el de aproape zece ani. După ce mama a murit, tata s-a retras în pădure, la vechea cabană a familiei, refuzând să mai vorbească cu cineva. Eu am rămas în casa părintească, încercând să-mi reconstruiesc viața printre amintiri și regrete.

— De ce-l cauți? am întrebat suspicioasă.

Străinul s-a uitat la mine cu o tristețe greu de descris. — Am o datorie veche față de el. Trebuie să-i spun ceva important.

Am ezitat. Să-l las pe omul acesta să meargă la tata? Să-l conduc eu? Sau să sun la poliție? În sat, orice zvon se răspândește ca focul: „Fata lui Petrescu primește străini noaptea!”

— Nu pot să te ajut, am mințit. Tata nu mai locuiește aici.

Bărbatul a dat din cap și s-a întors spre pădure, dar înainte să dispară printre copaci, s-a întors și mi-a spus: — Unele datorii nu pot fi uitate, domnișoară. Nici măcar în pădure.

Toată noaptea n-am putut dormi. M-am gândit la tata, la copilăria mea plină de certuri și tăceri apăsătoare, la moartea mamei care ne-a rupt pe toți în bucăți. M-am întrebat dacă nu cumva tata ascundea ceva mai grav decât tristețea lui. Dimineața, am decis să merg la cabană.

Drumul prin pădure era același ca în copilărie: poteca îngustă, mirosul de mușchi și frunze umede, sunetul vântului printre crengi. Când am ajuns la cabană, l-am găsit pe tata stând pe prispă, cu ochii pierduți în zare.

— Tată… a venit cineva aseară să te caute. Un bărbat…

Tata a tresărit și m-a privit ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată după ani întregi. — Știu cine e…

— Cine e? Ce vrea de la tine?

A oftat și a început să-mi povestească despre un accident petrecut cu mulți ani în urmă, când eu eram prea mică să înțeleg. Un incendiu în pădure, doi oameni răniți, unul dispărut. Tata fusese acuzat că nu a făcut tot ce putea pentru a-i salva pe ceilalți. Satul l-a judecat aspru, iar el s-a izolat din rușine și vinovăție.

— N-am avut curajul să-ți spun niciodată adevărul, mi-a zis cu voce stinsă. Am trăit cu frica asta toată viața…

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. Toată furia pe care o simțisem față de el s-a transformat într-o milă amară. Am realizat că fiecare dintre noi duce o povară invizibilă, că uneori tăcerea doare mai tare decât orice ceartă.

— Ce vrei să faci acum? l-am întrebat.

— Trebuie să mă întâlnesc cu omul acela. Să-mi cer iertare… dacă pot.

L-am însoțit până la marginea pădurii, unde străinul ne aștepta deja. Întâlnirea lor a fost scurtă, dar plină de emoție: două vieți frânte care încercau să se repare una pe alta printr-un simplu „iartă-mă”.

Când m-am întors acasă, am privit pădurea altfel. Nu mai era doar un decor al copilăriei mele sau un loc al fricii; devenise scena unde trecutul se poate vindeca dacă ai curajul să-l privești în față.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu secrete care ne macină sufletul? Oare câți avem curajul să ne cerem iertare înainte să fie prea târziu?