Scrisoarea care mi-a sfâșiat sufletul: între datoria față de părinți și dreptul la fericirea mea

— Nu pot să cred că ai ajuns să-mi ceri asta, mamă! am izbucnit, cu scrisoarea încă tremurând în mâna mea. Era o după-amiază mohorâtă de martie, iar ploaia bătea în geamurile garsonierei mele din București. Am citit și recitit rândurile scrise cu litere mici, apăsate, de parcă fiecare cuvânt ar fi fost o lovitură: „Te rog să mă ajuți cu o pensie alimentară. Nu mă descurc singură.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată copilăria mea s-a derulat în fața ochilor: serile în care mama venea acasă târziu, obosită și nervoasă, țipetele, reproșurile, ușa trântită când am îndrăznit să-i spun că vreau să plec la facultate în alt oraș. Tata dispăruse demult din peisaj, iar eu am crescut între două lumi: una a datoriilor și a lipsurilor, alta a viselor mele de libertate.

— Ești sigură că vrei să faci asta? m-a întrebat Vlad, iubitul meu, când i-am povestit. — Nu ești obligată să-i dai mai mult decât spune legea. Știi bine prin ce ai trecut.

Dar vocea lui nu reușea să acopere corul de vinovăție care îmi răsuna în minte. Cum să refuz? E mama mea. Dar oare e corect să-mi sacrific liniștea și banii pentru cineva care nu m-a sprijinit niciodată cu adevărat?

Am încercat să o sun. A răspuns după multe apeluri.

— Da?

— Mamă… am primit scrisoarea ta. Nu știu ce să spun…

— Ce să spui? Că nu vrei să mă ajuți? Că ai uitat cine te-a crescut?

Vocea ei era tăioasă, plină de reproșuri vechi. Am simțit cum mi se pune un nod în gât.

— N-am uitat, dar… știi bine că nu a fost ușor nici pentru mine. Ai uitat cum mă lăsai singură zile întregi? Cum îmi spuneai că sunt o povară?

— Ai crescut mare și tot nerecunoscătoare ai rămas! a izbucnit ea. — Toți copiii își ajută părinții la bătrânețe. Numai tu te gândești doar la tine!

Am închis ochii, încercând să nu plâng. M-am gândit la toate momentele în care am sperat că va fi altfel, că va veni o zi când mama va vedea cât am suferit și va încerca să repare ceva. Dar ziua aceea nu venise niciodată.

În zilele următoare, am mers la serviciu ca un robot. Colegii mei de la contabilitate glumeau la cafea, dar eu nu puteam decât să mă gândesc la scrisoare. Seara, Vlad încerca să mă facă să râd, dar eu mă simțeam prinsă într-o capcană.

— De ce nu poți pur și simplu să-i trimiți banii și gata? m-a întrebat colega mea, Irina.

— Pentru că nu e vorba doar de bani, i-am răspuns. E despre tot ce n-am primit niciodată: iubire, sprijin, siguranță. Și acum vrea să-i dau ceva ce nici ea nu mi-a dat mie.

Irina a oftat.

— Știu că e greu. Dar poate dacă îi dai ce vrea, o să te lase în pace.

Dar știam că nu va fi așa. Mama nu voia doar bani. Voia putere asupra mea, voia să mă simt vinovată toată viața.

Într-o seară, am decis să merg la ea acasă. Blocul vechi din cartierul Titan mirosea a umezeală și a mâncare reîncălzită. Mama m-a primit cu fața acră.

— Ai venit să-mi spui că nu mă ajuți?

— Am venit să vorbim ca două adulte, i-am spus încercând să-mi țin vocea calmă. — Știu că ți-e greu, dar și mie mi-a fost greu toată viața. Poate ar trebui să ne iertăm una pe alta…

A râs scurt.

— Iertare? Tu crezi că eu am avut viață ușoară? Tata tău ne-a lăsat baltă! Eu am muncit pentru tine!

— Și eu am muncit ca să scap de aici! am ridicat vocea fără să vreau. — Poate dacă ai fi încercat măcar o dată să mă asculți…

A tăcut. Pentru prima dată în viață, mama părea mică și obosită.

— Fiecare face ce poate, a zis încet.

Am plecat fără să mai spun nimic. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate familiile pe care le văzusem la televizor sau pe stradă, la copii care-și vizitează părinții cu drag sau la cei care fug de trecutul lor ca mine.

Până la urmă i-am trimis suma minimă prevăzută de lege. Niciun leu în plus. Am simțit o eliberare amară – ca și cum aș fi tăiat ultima sfoară care mă ținea legată de copilărie.

Mama nu m-a mai sunat niciodată după aceea. Nici eu pe ea.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru împăcare. Dar oare cât putem sacrifica din noi pentru datoria față de părinți? Unde se termină obligația și unde începe dreptul la fericirea noastră?