Când dragostea devine povară: Povestea unei mame, a fiului ei și a nurorii care nu mai poate

— Maria, nu mai pot! Vlad nu mă ajută deloc în casă, iar eu simt că mă sufoc! Vocea Irinei răsuna în receptor, tremurată și plină de reproșuri pe care le simțeam ca niște ace în inimă. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în poală, privind la ceasul care ticăia monoton pe perete. Era trecut de ora nouă seara, iar eu încă nu găseam cuvintele potrivite.

— Irina, dragă, știi că l-am avertizat mereu pe Vlad să nu se lase răsfățat. Ți-am spus și ție la început: nu-i face totul, că se va obișnui așa… Dar acum… ce să mai zic? Am oftat adânc, simțind cum o vină veche mă apasă pe umeri.

Am crescut un băiat bun, dar poate prea protejat. Vlad era singurul meu copil după ce soțul meu, Ion, ne-a părăsit când Vlad avea doar opt ani. Am muncit zi și noapte ca să nu-i lipsească nimic. Îi făceam patul, îi pregăteam hainele, îi puneam mâncarea în farfurie. Când a intrat la facultate la București, am plâns de dor și am continuat să-i trimit pachete cu sarmale și plăcinte. Când a cunoscut-o pe Irina și mi-a spus că vrea să se căsătorească, am simțit un amestec de bucurie și teamă: dacă nu va fi fericit? Dacă nu va ști să se descurce singur?

— Maria, eu nu mai pot să fiu și soție, și menajeră, și mamă pentru el! a continuat Irina, vocea ei crescând în intensitate. Azi am venit de la serviciu ruptă de oboseală și el stătea pe canapea cu telefonul în mână. L-am rugat să ducă gunoiul și mi-a zis că e prea obosit!

Mi-am mușcat buza. Îl vedeam pe Vlad în fața ochilor: același băiat blând, dar comod, care mereu găsea scuze să amâne lucrurile neplăcute. Poate că eu l-am învățat așa…

— Irina, poate ar trebui să vorbiți deschis. Să-i spui ce simți…

— I-am spus! Dar zice că exagerez, că toate femeile fac asta! Nu vreau să ajung ca mama lui Radu de la bloc, care spală chiloții bărbatului la 60 de ani!

Am simțit un fior rece. Știam povestea: tanti Viorica își plângea mereu nora că nu face nimic acasă. M-am întrebat dacă nu cumva și eu ajunsesem la fel.

— O să vorbesc cu el… poate îl fac să înțeleagă.

Am închis telefonul cu inima grea. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întors pe toate părțile și mi-am amintit de toate momentele când i-am făcut viața mai ușoară lui Vlad. Oare i-am făcut un rău? Oare dragostea mea a fost prea mult?

A doua zi l-am sunat pe Vlad.

— Mamă, ce-ai? Ce s-a întâmplat? a răspuns el somnoros.

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Irina e supărată. Nu o ajuți deloc prin casă?

— Mamă, iar începi? Am avut o zi grea ieri… Oricum, ea exagerează! Toate colegele ei se plâng de bărbații lor!

— Vlad, nu e normal ca doar ea să muncească acasă. Ești bărbat, dar asta nu înseamnă că nu poți spăla vasele sau duce gunoiul!

A tăcut câteva secunde.

— Bine… o să încerc. Dar nici tu nu m-ai pus niciodată să fac astea acasă!

M-a durut adevărul spuselor lui. Am simțit cum mi se strânge inima.

— Poate că am greșit… dar acum trebuie să înveți. Pentru tine și pentru ea.

După convorbirea asta, am început să mă gândesc la toate femeile din blocul nostru: tanti Viorica, doamna Lenuța de la trei care își certa nora că nu știe să gătească „ca lumea”, vecina Mioara care își plângea băiatul că „s-a schimbat de când s-a însurat”. Toate aveam aceleași frici: că băieții noștri nu vor fi fericiți sau că vor suferi din cauza neputinței noastre de a-i lăsa să crească.

Într-o duminică am invitat-o pe Irina la cafea. A venit abătută, cu ochii umflați de plâns.

— Maria… eu îl iubesc pe Vlad. Dar nu mai pot așa. Simt că sunt invizibilă pentru el. Când îi spun ceva, râde sau mă ignoră. Parcă sunt menajera lui…

Am luat-o de mână.

— Irina, știu că e greu. Și eu am trecut prin asta cu Ion… El nu făcea nimic acasă și tot eu eram vinovată dacă ceva nu mergea bine. Dar trebuie să-i spui clar lui Vlad ce vrei de la el. Să-i explici că sunteți o echipă.

Irina a dat din cap încet.

— Am încercat… Dar parcă vorbești cu pereții.

Am simțit o furie mocnită față de Vlad și față de mine însămi. Cum am ajuns aici? Cum am crescut un bărbat care nu știe ce înseamnă responsabilitatea?

În următoarele săptămâni am încercat să-l determin pe Vlad să se implice mai mult. I-am trimis mesaje scurte: „Ai ajutat-o azi pe Irina?” sau „Nu uita că familia e echipă!”. Uneori răspundea sec; alteori ignora mesajele mele.

Într-o seară m-a sunat Irina plângând:

— Maria… cred că vreau să plec acasă la mama câteva zile. Nu mai pot…

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Nu pleca! Hai să vorbim toți trei…

Ne-am întâlnit la mine acasă. Vlad era iritat, Irina abătută. Eu tremuram toată.

— Vlad, trebuie să asculți! i-am spus cu voce tremurată. Irina are nevoie de tine! Nu e normal ca doar ea să muncească! Dacă vrei o familie fericită, trebuie să fii parte din ea!

Vlad s-a uitat la mine lung.

— Mamă… tu ai făcut totul pentru mine mereu. Niciodată nu mi-ai cerut nimic! Cum vrei acum să mă schimb?

Irina a izbucnit:

— Pentru că eu nu sunt mama ta! Eu sunt soția ta!

A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji.

— Poate că am greșit… Poate că dragostea mea te-a făcut neputincios… Dar acum trebuie să alegi: vrei o familie sau vrei comoditate?

Vlad s-a ridicat și a ieșit trântind ușa.

Irina a rămas lângă mine, plângând încet.

În acea noapte am stat trează mult timp gândindu-mă: unde am greșit? E vina mea sau a societății care ne învață că femeia trebuie să ducă tot greul? Cum putem rupe acest cerc vicios?

Poate dragostea prea mare poate deveni povară? Sau poate avem nevoie de curaj ca să spunem „ajunge!” înainte ca totul să se destrame?