„Bunico, te vom duce la azil” – Cuvinte care mi-au schimbat viața

— Bunico, mama și tata au zis că o să mergi într-un loc unde sunt mulți oameni ca tine. O să ai prieteni și o să te joci cu ei, mi-a spus Ilinca, cu ochii ei mari și sinceri, în timp ce îmi pieptăna părul alb.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mâinile mi-au început să tremure pe ascuns, sub pledul vechi de pe genunchi. Am zâmbit forțat, ca să nu o sperii pe Ilinca, dar în mintea mea se prăbușea tot ce construisem o viață întreagă. Cum adică să mă ducă la azil? Eu, Elena, care am crescut trei copii singură după ce Vasile a murit la mină? Eu, care am muncit o viață întreagă la CAP și am pus deoparte fiecare leu pentru ca ai mei să aibă parte de carte și de pâine?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. Am stat pe marginea patului, cu ochii în tavanul scorojit al casei din satul nostru din Bărăgan. Am auzit ușa trântindu-se și pașii grăbiți ai fiicei mele, Mariana.

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai poți sta singură aici. E frig, ești bolnavă, noi nu avem timp să venim zilnic. La azil e curat, ai doctori, ai oameni cu care să vorbești. E mai bine pentru tine!

Vocea Marianei era tăioasă, dar ochii îi fugeau spre podea. Știam că nu-i vine ușor. Dar nici nu încerca să găsească o altă soluție. Fratele ei, Radu, nu zicea nimic. Stătea cu mâinile în buzunare și se uita pe geam, ca și cum ar fi vrut să dispară.

— Și eu ce vreau? Nu contează? am întrebat încet, abia auzit.

— Mamă, nu mai e ca pe vremuri. Toți avem serviciu, copiii au nevoie de noi… Nu putem! a ridicat tonul Mariana.

Am simțit că mă sufoc. Am crescut copiii ăștia cu palmele crăpate de muncă și cu inima frântă de griji. Am stat nopți întregi lângă patul lor când aveau febră sau visau urât. Acum eram o povară.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile mele, la toate zilele când am pus nevoile lor înaintea dorințelor mele. M-am gândit la Vasile și la cum ar fi reacționat el dacă ar fi trăit.

A doua zi au venit cu mașina. Au pus câteva haine într-o geantă veche și mi-au spus să mă pregătesc. Ilinca plângea în prag.

— Bunico, nu pleca! Nu vreau să pleci!

Am strâns-o tare la piept și i-am șoptit:

— O să fiu bine, puiule. Să fii cuminte și să ai grijă de mama ta.

Drumul spre oraș a fost tăcut. Radu conducea cu privirea pierdută, Mariana butona telefonul nervoasă. Eu mă uitam pe geam la câmpurile galbene de toamnă și simțeam că las în urmă tot ce am fost vreodată.

Azilul era o clădire cenușie, cu garduri înalte și ferestre mici. Mirosea a dezinfectant și a tristețe. O asistentă tânără m-a întâmpinat cu un zâmbet fals:

— Bine ați venit, doamnă Elena! Aici o să vă fie bine!

Am dat din cap fără să spun nimic. În cameră mai erau două femei: tanti Sofia, care nu mai vorbea de ani de zile, și doamna Paraschiva, care plângea mereu după băiatul ei plecat în Italia.

Zilele treceau greu. Diminețile erau reci, mesele tăcute, serile lungi și apăsătoare. Copiii veneau rar — de Crăciun sau de Paște, cu un cozonac și câteva lacrimi vinovate.

Într-o zi, Ilinca a venit singură. Avea un desen pentru mine: eu și ea ținându-ne de mână sub un copac mare.

— Bunico, când vii acasă?

Nu am știut ce să-i răspund. Mi-am înghițit lacrimile și i-am spus că aici e casa mea acum.

După doi ani în azil, am decis că nu mai pot trăi așa. Am strâns puținele mele lucruri și am cerut ajutorul unei vecine din sat — tanti Lenuța — care m-a primit la ea până mi-am pus casa la punct.

Acum locuiesc singură în casa mea mică din Bărăgan. E greu — uneori mă dor oasele atât de tare încât abia mă ridic din pat; alteori mă apucă frica nopții când vântul bate tare în geamuri. Dar am liniștea mea și demnitatea mea.

Copiii mă sună rar. Ilinca a crescut — are deja liceu și vine uneori cu flori de câmp pentru mine.

M-am întrebat adesea: unde se rupe legătura dintre părinți și copii? Când devine dragostea datorie? Și oare familia chiar mai înseamnă totul sau doar atât cât suntem folositori unii altora?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu vreau ca nimeni să treacă prin ce am trecut eu.

Oare câți bătrâni din România simt aceeași durere ca mine? Ce putem face ca să nu mai fim uitați?