Semne pierdute – Regretele unei soacre

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să ne spui nimic! vocea fiicei mele, Ioana, a spart liniștea grea din sufragerie. Radu, fiul meu, stătea cu privirea în farfurie, evitând să mă privească. În jurul nostru, mirosul de supă cu tăiței plutea ca o amintire a vremurilor când râdeam împreună la masă. Dar astăzi, râsul era departe.

Am inspirat adânc. Mâinile îmi tremurau ușor pe marginea feței de masă brodate de mama mea, Dumnezeu s-o ierte. — Am vrut doar să fiu sigură că totul e în ordine… pentru voi, am spus încet, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

— Pentru noi? Sau pentru tine? a întrebat Radu, ridicând în sfârșit ochii spre mine. În privirea lui era o răceală pe care nu o mai văzusem niciodată. M-a durut mai tare decât orice cuvânt.

Adevărul e că nu știu când am început să ne pierdem. Poate după ce Radu s-a căsătorit cu Ana și am simțit că nu mai sunt pe primul loc în viața lui. Poate când am început să critic felul în care își creșteau copiii sau când am refuzat să accept că vremurile s-au schimbat. Poate când am spus prea multe lucruri la nervi și prea puține cu dragoste.

Îmi amintesc prima ceartă serioasă cu Ana. Era o zi de vară, iar eu venisem neanunțată să-i ajut cu copiii. Ana era obosită și m-a rugat să nu le dau dulciuri înainte de prânz. Am ignorat-o. „Așa făceam și cu Radu și uite ce băiat sănătos a ieșit”, am spus atunci, fără să-mi dau seama cât rău puteam face cu vorbele mele. Ana a tăcut, dar ochii ei m-au urmărit mult timp după aceea.

Anii au trecut și fiecare gest mic s-a transformat într-o rană adâncă. Când veneau la noi, simțeam că stau pe ghimpi. Orice discuție despre școală, despre educație sau despre bani se termina cu suspine sau uși trântite. Ioana încerca mereu să facă pace între noi, dar era prea tânără ca să înțeleagă cât de greu e să-ți vezi familia destrămându-se sub ochii tăi.

Într-o zi, Radu mi-a spus: — Mamă, trebuie să încetezi să controlezi totul. Nu mai suntem copii. Vrem doar să fim respectați.

Am simțit atunci că mi se rupe sufletul. Cum să nu vreau ce e mai bun pentru ei? Cum să nu mă implic? Dar n-am știut să mă opresc la timp.

Ultima picătură a fost Crăciunul trecut. Am făcut sarmale și cozonaci ca în fiecare an, dar nimeni nu părea mulțumit. Copiii erau pe telefoane, Ana era retrasă, iar Radu părea absent. La un moment dat, am izbucnit: — Dacă nu vă place aici, puteți pleca!

Și au plecat. Au trecut luni fără să-i mai văd sau să-i aud. Casa a devenit pustie, iar eu am început să mă gândesc la moarte mai des decât la viață. Testamentul a fost singurul lucru pe care l-am putut controla.

Astăzi, la masa asta rece și tăcută, mi-am dat seama cât de mult am greșit. Nu banii sau casa contează, ci dragostea pe care n-am știut s-o arăt.

— Mamă… a șoptit Ioana, atingându-mi mâna. — Poate ar trebui să vorbim cu toții despre ce simțim cu adevărat.

Radu s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Am rămas singură cu Ioana și cu gândurile mele.

— Crezi că mă vor ierta vreodată? am întrebat-o cu voce stinsă.

— Nu știu, mamă… Dar trebuie să încerci tu prima să-i ierți pe ei și pe tine însăți.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, atingând fotografiile vechi de pe rafturi: Radu copil, Ana zâmbind timid la nuntă, nepoții mei alergând prin grădină. Unde s-au dus toate astea?

A doua zi dimineață am luat telefonul tremurând și i-am scris Anei un mesaj: „Îmi pare rău pentru tot ce am spus și făcut. Mi-e dor de voi.”

Răspunsul a venit abia după două zile: „Și nouă ne e dor… Dar avem nevoie de timp.”

Timp… Cât timp pierdem încercând să avem dreptate? Cât timp ne rămâne ca să iubim fără condiții?

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: dacă aș putea da timpul înapoi, aș ști oare cum să fiu o mamă și o soacră mai bună? Sau suntem toți condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: când a fost ultima dată când v-ați cerut iertare celor dragi? Și dacă nu azi… atunci când?