Rugămintea de la ușa vecinului: O zi care mi-a schimbat viața

— Mamă, nu mai avem nici măcar pâine, am șoptit, privind-o cum se chinuia să respire pe marginea patului. Camera mirosea a medicamente ieftine și a disperare. Fratele meu, Mihai, stătea ghemuit lângă soba rece, încercând să-și ascundă lacrimile. Era ianuarie, iar gerul pătrundea prin ferestrele vechi, făcând ca fiecare respirație să doară.

— Irina, nu te duce la nimeni. Ne descurcăm noi cumva… a murmurat mama, cu vocea stinsă.

Dar nu mai puteam. Tata murise acum doi ani într-un accident la combinat, iar de atunci totul se prăbușise peste noi: facturi neplătite, frig, lipsuri, promisiuni de ajutor care nu mai veneau niciodată. Mama se îmbolnăvise de inimă, iar Mihai avea doar doisprezece ani. Eu aveam optsprezece și simțeam că port pe umeri o povară prea mare pentru vârsta mea.

Am ieșit din casă cu inima cât un purice. M-am oprit în fața porții mari de fier forjat a domnului Popescu, vecinul nostru de peste drum. Întotdeauna fusese distant, cu privirea rece și hainele scumpe. Oamenii din sat spuneau că are bani cât să cumpere jumătate din comună, dar că nu dă niciodată nimic nimănui.

Am strâns pumnii și am bătut la poartă. După câteva minute, ușa s-a deschis încet și domnul Popescu a apărut în prag, cu sprâncenele ridicate.

— Ce vrei, Irina?

Mi-am adunat curajul și am spus totul dintr-o suflare:

— Vă rog… mama e bolnavă, nu mai avem nimic de mâncare. Dacă puteți să ne ajutați cu ceva… vă rog din suflet.

A tăcut câteva clipe, privindu-mă de parcă eram o insectă pe care nu știa dacă s-o strivească sau s-o lase să plece. Apoi a oftat și mi-a spus:

— Intră.

Am pășit în holul uriaș, unde mirosea a cafea proaspătă și mobilă scumpă. M-a condus în sufragerie și mi-a întins o bancnotă de 100 de lei.

— Ia-i. Dar să nu mai vii niciodată să ceri. Nu vreau să devin banca satului.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Am luat banii cu mâna tremurândă și am ieșit fără să spun nimic. Pe drum spre casă, lacrimile mi-au curs pe obraji. M-am simțit umilită, dar și furioasă: de ce e atât de greu să primești puțină compasiune?

Când am intrat în casă, Mihai m-a întrebat:

— Ai reușit?

I-am dat banii și am început să plâng în hohote. Mama m-a strâns la pieptul ei slab:

— Nu trebuia să te umilești pentru noi…

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la tata și la cum ar fi reacționat el dacă ar fi văzut cât de jos am ajuns. M-am gândit la domnul Popescu: oare chiar nu simțea nimic? Sau poate era doar un om rănit care nu mai avea încredere în nimeni?

A doua zi dimineață, am găsit o pungă cu alimente la poartă: făină, zahăr, ulei, câteva conserve. Nu era niciun bilet. Am știut imediat cine le lăsase. Am simțit un amestec ciudat de recunoștință și revoltă: de ce nu putea să ajute fără să mă facă să mă simt atât de mică?

Zilele au trecut greu. Mama s-a agravat și am fost nevoită să merg din nou la dispensar. Doamna doctor Ionescu m-a privit cu milă:

— Irina, trebuie să găsești o soluție. Mama ta are nevoie de tratament serios.

Dar ce soluție? Nu aveam bani nici pentru pâine, darămite pentru medicamente scumpe sau investigații la oraș.

Într-o seară, Mihai a venit acasă cu ochii plini de teamă:

— Irina… domnul Popescu m-a chemat la el în curte azi. Mi-a spus că dacă vreau să câștig niște bani, pot să-l ajut la grajduri.

M-am înfuriat:

— Nu vreau să depindem de el! Nu vreau să ne umilim!

Mihai a izbucnit:

— Dar ce vrei să facem? Să murim de foame?

Am tăcut. Avea dreptate.

În următoarele săptămâni, Mihai a început să lucreze pentru domnul Popescu: curățenie prin curte, dat de mâncare animalelor. Îi dădea câțiva lei pe zi și uneori îi mai strecura câte ceva de mâncare. Mama era împărțită între recunoștință și rușine; eu mă simțeam tot mai vinovată că nu pot face mai mult.

Într-o zi, când Mihai s-a întors acasă cu o vânătaie pe braț, l-am întrebat ce s-a întâmplat.

— M-a certat că am spart o găleată veche… A zis că dacă mai stric ceva, mă dă afară.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am mers la domnul Popescu furioasă:

— De ce îl tratați așa? E doar un copil!

M-a privit lung:

— Viața nu e dreaptă, Irina. Dacă vrei ceva, trebuie să muncești pentru el. Eu nu dau nimic pe gratis.

Am plecat plângând. În acea noapte am stat lângă mama și i-am spus totul.

— Poate că are dreptate… Poate că trebuie să ne câștigăm demnitatea muncind, nu cerșind…

Dar oare unde e limita între demnitate și supraviețuire? Cât poți îndura până când orgoliul devine doar o povară inutilă?

Au trecut luni grele până când mama a primit pensia de boală și lucrurile s-au mai liniștit puțin. Mihai mergea încă la domnul Popescu din când în când; eu am început să fac curățenie prin casele oamenilor din sat ca să aduc un ban în plus.

Dar rana acelei zile nu s-a vindecat niciodată complet. De fiecare dată când trec pe lângă casa domnului Popescu mă întreb: oare cât valorează un gest de bunătate? Și cât costă demnitatea unui om atunci când viața îl pune la pământ?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar încă mă întreb: dacă ai fi fost tu în locul meu… ai fi avut curajul să bați la ușa vecinului?