„Astăzi devin bunică” – Granițele unei mame dincolo de sala de nașteri

— Nu vreau să vii cu mine în sala de nașteri, mamă. Te rog, înțelege-mă!
Vocea Ioanei a tăiat aerul din bucătăria noastră mică, cu miros de cafea și pâine prăjită. Era trecut de miezul nopții, iar eu mă agitam, împachetând lucruri inutile în geanta ei pentru maternitate. Mâinile îmi tremurau, inima îmi bătea nebunește. O priveam cum își strânge părul într-un coc dezordonat, cu ochii mari, umezi, dar hotărâți.
— Ioana, nu vreau decât să fiu acolo pentru tine… Nu știi cât de greu e să stai pe margine, să nu pot face nimic!
— Mamă, am nevoie să fac asta cu Vlad. E copilul nostru. Te rog…
Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am crescut-o singură pe Ioana după ce tatăl ei, Sorin, ne-a părăsit când avea doar șapte ani. Am fost totul pentru ea: mamă, tată, prietenă, confidentă. Am trecut împreună prin atâtea: febre, examene, primul iubit care i-a frânt inima. Mereu am fost acolo. Acum însă, în cea mai importantă noapte din viața ei, nu mă mai voia lângă ea.

Am rămas singură în bucătărie după ce Vlad a venit să o ia. Am auzit ușa trântindu-se ușor și pașii lor grăbiți pe scări. Am plâns în tăcere, cu fața în palme, simțind că pierd ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată.

Orele au trecut greu. M-am plimbat prin casă ca o umbră, am încercat să citesc, să gătesc ceva, dar totul mi se părea lipsit de sens. Telefonul nu suna. Niciun mesaj. M-am gândit la mama mea, la cât de greu îi fusese să mă lase să plec la facultate în București. Atunci nu am înțeles-o. Acum însă îi simțeam durerea.

La ora patru dimineața am primit un mesaj scurt: „Totul e bine. Te sunăm când putem.” Atât. Fără detalii, fără poze. Am simțit un val de furie și neputință. Cum să nu mă lase să fiu parte din asta? Eu am adus-o pe lume! Eu am stat nopți întregi la capul ei când avea febră! Eu i-am ținut mâna când a avut nevoie de curaj!

Dimineața m-a găsit pe balcon, cu o cafea rece în mână și ochii umflați de plâns. Vecina mea, doamna Lidia, m-a văzut și a venit să mă întrebe ce s-a întâmplat.
— Ce-ai pățit, Maria? Parcă ai fi văzut fantome!
— Ioana naște… și nu mă lasă să fiu acolo.
— Eh, copiii ăștia… uită repede cine i-a crescut! Dar trebuie să-i lași să-și trăiască viața lor.

Am dat din cap fără convingere. Cum să lași copilul pe care l-ai ținut la piept să plece? Cum să accepți că nu mai e nevoie de tine?

La prânz m-au sunat. Vocea Ioanei era obosită, dar fericită:
— Mamă… s-a născut Ana-Maria! E sănătoasă! Poți veni la spital după-amiază.

Am alergat ca o nebună prin casă, am împachetat hainele pentru bebeluș și un buchet mare de flori pentru Ioana. În drum spre spital mi-am repetat în gând: „Nu plânge! Fii puternică!”

Când am intrat în salon, Ioana stătea pe pat cu Ana-Maria la piept. Vlad era lângă ele, cu ochii umezi de fericire. M-am oprit în prag și am simțit că nu mai am aer.
— Mamă… vino aici!

Am îmbrățișat-o pe Ioana cu grijă, apoi am privit-o pe nepoata mea pentru prima dată. Era micuță, roșie la față și cu pumnul strâns ca un protest mut față de lumea nouă în care intrase.

— Mulțumesc că ai venit… și că ai înțeles — mi-a șoptit Ioana.

Am zâmbit amar. Nu înțelesesem nimic. Încercam doar să mă adaptez la noua realitate: fiica mea era mamă acum. Avea propria ei familie, propriile ei reguli.

În zilele următoare am încercat să ajut cât am putut: am gătit supe pentru Ioana, am spălat hăinuțe mici, am alergat după scutece și creme. Dar tot mai des mă simțeam ca un musafir în propria familie. Vlad era protector cu fetița lui și uneori părea deranjat de sfaturile mele.

— Maria, cred că e mai bine să nu-i dai ceai acum… Așa ne-a zis pediatra.
— Pe vremea mea așa se făcea! — am răbufnit într-o zi.
— Știu… dar vrem să facem cum ne-au spus medicii.

M-am retras în camera mea și am plâns din nou. M-am simțit inutilă și bătrână. Toată viața mea fusese despre a avea grijă de cineva — întâi de mama mea bolnavă, apoi de Ioana — iar acum nu mai avea nimeni nevoie de mine.

Într-o seară, Ioana a venit la mine în bucătărie.
— Mamă… știu că-ți e greu. Dar te rog să ai răbdare cu noi. Avem nevoie de tine… doar că altfel decât înainte.

Am privit-o lung și am încercat să-mi adun gândurile.
— Nu știu dacă pot… Sufăr când văd că nu mai sunt centrul universului tău.
— N-ai fost niciodată doar centrul universului meu… Ai fost universul meu întreg! Dar acum trebuie să fiu eu universul Anei-Maria.

Am izbucnit în plâns și ne-am îmbrățișat strâns.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am învățat să stau un pas în spate și să mă bucur de fiecare zâmbet al nepoatei mele fără să încerc să controlez totul. Am început să ies mai des cu prietenele mele la teatru sau la cafea; mi-am redescoperit pasiunile uitate.

Dar uneori mă întreb: Oare cât de mult trebuie să ne retragem ca mame pentru a le da aripi copiilor noștri? Și cine suntem noi când nu mai suntem centrul vieții lor?