„Sunt doar un bancomat?” – Povestea mea despre sacrificiu, dor și lupta pentru dragostea propriilor copii

— „Nu mai trimite luna asta, mamă, că nu-mi ajung banii nici pentru chirie!” vocea Ioanei răsună tăios prin telefon, ca un bici peste sufletul meu. E trecut de miezul nopții în Roma, iar eu stau pe marginea patului, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. În camera mică, cu pereți galbeni și miros de vechi, mă simt mai singură ca niciodată.

De douăzeci de ani muncesc în Italia, schimbând bătrâni la pat și case străine, ca să le pot oferi fetelor mele din România tot ce eu n-am avut. Am plecat când ele aveau 7 și 9 ani, promițându-le că mă voi întoarce repede. Dar anii au trecut, iar fiecare întoarcere acasă a fost tot mai scurtă, tot mai rece.

— „Mamă, ai uitat să-mi pui bani pe card pentru facultate!” îmi scria Adina pe WhatsApp acum două zile. Nicio întrebare despre cum mă simt sau dacă am mâncat. Doar cereri. Mă uit la poza lor de pe raftul vechi: două fetițe cu ochi mari și zâmbete sincere. Unde au dispărut copiii mei? Cine sunt femeile acestea care mă văd doar ca pe o sursă de bani?

Într-o duminică, la telefon cu sora mea, Maria, am izbucnit: „Simt că nu mai sunt mama lor, ci bancomatul lor! Nu mă mai întreabă nimic despre mine, nu le pasă dacă sunt bolnavă sau singură. Doar banii contează!” Maria a oftat: „Așa e generația asta, Mariana. Dar poate dacă ai veni acasă…”

Dar cum să vin acasă? Casa noastră din Bacău e plină de amintiri dureroase. Soțul meu a murit acum zece ani, iar fetele s-au obișnuit cu absența mea. Când vin acasă, mă simt ca o musafiră. Ioana își petrece timpul cu prietenii, Adina stă pe telefon. La masă e liniște apăsătoare.

Într-o vară, am încercat să le adun la o plimbare prin parc. „Nu am chef, mamă”, mi-a spus Ioana fără să mă privească. Am simțit cum mi se frânge inima. Am plecat singură pe aleile copilăriei lor, cu lacrimi în ochi.

În Italia, viața nu e ușoară. Dorm într-o cameră mică, împart baia cu alte două femei din Moldova. Munca e grea: ridic bătrâni din pat, gătesc pentru ei, le ascult poveștile despre copiii lor care îi vizitează în fiecare duminică. Mă întreb: oare fetele mele vor veni vreodată să mă vadă când voi fi bătrână?

Într-o seară ploioasă, am primit un mesaj de la Adina: „Mamă, am nevoie urgent de 300 de euro pentru laptop.” Am răspuns: „Adina, luna asta nu pot trimite atât. Am avut cheltuieli cu medicamentele.” Răspunsul ei a venit rece: „Atunci nu știu cum mă descurc.” Nicio vorbă despre sănătatea mea.

Am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Poate că am compensat absența mea cu prea mulți bani și prea puțină dragoste față în față. Poate că le-am învățat să creadă că iubirea se măsoară în sume transferate lunar.

Într-o zi, la biserica românească din Roma, preotul a vorbit despre părinți și copii: „Nu lăsați distanța să vă răcească inimile! Dragostea nu se trimite prin Western Union.” Am plâns în tăcere tot timpul slujbei.

Am decis să le scriu o scrisoare fetelor mele:

„Dragile mele Ioana și Adina,
Știu că v-am lipsit mulți ani și că banii mei v-au ajutat să mergeți la școală și să aveți ce vă trebuie. Dar sufletul meu e gol fără voi. Mi-e dor să vă aud râzând, să vă țin în brațe și să-mi povestiți ce vă doare sau ce vă bucură. Nu vreau să fiu doar un bancomat pentru voi. Vreau să fiu mama voastră.
Cu dragoste,
Mama”

Am pus scrisoarea în plic și am rugat-o pe Maria să le-o dea personal. După câteva zile, Ioana m-a sunat plângând:
— „Mamă… nu știam că te doare atât de tare… Îmi pare rău că am fost rece.”
Am plâns amândouă la telefon minute în șir.

Adina mi-a scris un mesaj lung: „Mamă, îmi pare rău că te-am făcut să te simți așa. Poate că ne-am obișnuit prea mult cu ajutorul tău și am uitat ce contează cu adevărat.”

De atunci vorbim mai des despre noi, nu doar despre bani. Încercăm să reconstruim ceea ce distanța a distrus încet-încet.

Totuși, rana rămâne adâncă. Mă întreb uneori dacă sacrificiul meu a meritat sau dacă am pierdut ceea ce era mai important: apropierea sufletească de copiii mei.

Oare câte mame ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare dragostea se poate reconstrui după atâția ani de absență? Sau rămânem pentru totdeauna doar niște bancomate pentru cei pe care îi iubim cel mai mult?