Când cei mai dragi îți întorc spatele: Povestea unei trădări, a iertării și a unui nou început

— Mama, Marius vrea să-l vizităm… pentru ultima oară. Vocea Ariei tremura, iar ochii ei căprui căutau răspunsuri în ai mei. Am simțit cum totul se prăbușește din nou peste mine, ca atunci când am aflat prima dată de trădarea lui. M-am sprijinit de tocul ușii, încercând să-mi adun gândurile.

— De ce acum? am șoptit, mai mult pentru mine decât pentru ea. Aria a venit lângă mine și mi-a luat mâna.

— E bolnav, mama. Nu mai are mult. Vrea să-și ceară iertare.

Am simțit cum inima mi se strânge. Ani de zile am încercat să-mi reconstruiesc viața după ce Marius ne-a părăsit pentru o altă femeie. Am rămas singură cu Aria, atunci doar o fetiță de opt ani, și cu toate visele mele zdrobite. Îmi amintesc cum mergeam la serviciu la fabrica de confecții din Ploiești, cu ochii umflați de plâns, încercând să ascund rușinea față de colegele mele.

— Nu știu dacă pot, Aria… Nu știu dacă vreau.

Ea a oftat și m-a privit cu blândețe.

— Nu pentru el, mama. Pentru tine. Ca să poți merge mai departe.

Am petrecut noaptea aceea fără somn, răscolind amintiri: certurile noastre, promisiunile lui că nu se va mai repeta, serile când venea târziu acasă mirosind a parfum străin. Îmi amintesc și ziua când am găsit scrisoarea ei în buzunarul hainei lui – o femeie pe care nu o cunoșteam, dar care îi furase inima și liniștea casei noastre.

După ce a plecat, familia mea m-a judecat aspru. Mama mea, Ileana, îmi repeta mereu:

— Tu ai greșit undeva! Un bărbat nu pleacă fără motiv!

Mă simțeam vinovată pentru tot: pentru că nu eram destul de frumoasă, destul de tânără, destul de bună. Prietenele mele dispăruseră una câte una, iar vecinii mă priveau cu milă sau curiozitate. Singura mea alinare era Aria, care mă întreba seara:

— Mama, de ce nu vine tata acasă?

Anii au trecut greu. Am muncit dublu ca să-i ofer Ariei tot ce avea nevoie. Am renunțat la visul meu de a deschide o mică florărie și am rămas la fabrica unde salariul abia ne ajungea de la o lună la alta. În serile liniștite, când Aria dormea, plângeam în pernă și mă întrebam dacă voi mai fi vreodată fericită.

Acum, după doisprezece ani, Marius era pe patul de spital din București. Cancer la plămâni, mi-a spus Aria. Nu mai are mult.

În ziua vizitei, am urcat în tren cu inima grea. Aria stătea lângă mine și îmi strângea mâna. Pe drum, mi-am amintit de toate momentele bune: excursiile la munte, serile când dansam în bucătărie pe muzica lui Holograf, râsul lui cald. Oare omul acela mai exista?

Când am intrat în salon, Marius era doar o umbră a bărbatului pe care îl știam. Ochii lui albaștri erau adânciți în orbite, iar mâinile îi tremurau pe cearșaful alb.

— Ana… a șoptit el când m-a văzut. Am simțit un nod în gât.

— Bună, Marius.

Aria s-a apropiat și l-a îmbrățișat. Eu am rămas la distanță.

— Mulțumesc că ai venit… Nu meritam asta.

Lacrimile i-au curs pe obraji. Pentru prima dată l-am văzut slab și speriat.

— De ce ai făcut-o? am întrebat cu voce joasă.

A oftat adânc.

— Am fost un laș. Am crezut că merit mai mult… că viața cu tine era prea grea. Dar m-am înșelat. N-am găsit niciodată liniștea pe care o aveam acasă.

Am simțit furie și milă în același timp. Aș fi vrut să-l strig, să-l cert, să-i spun cât m-a durut. Dar nu puteam.

— Ai distrus totul… Știi asta?

A dat din cap și a plâns în tăcere.

— Îmi pare rău… pentru tot. Pentru tine și pentru Aria. N-am știut să vă prețuiesc.

Aria s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Mama…

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Toți anii de durere și singurătate păreau să se adune într-o singură clipă. L-am privit pe Marius și am spus:

— Te iert… dar nu pot uita.

El a zâmbit slab și a închis ochii.

După vizită, am ieșit pe hol și m-am prăbușit pe o bancă. Aria m-a îmbrățișat strâns.

— Sunt mândră de tine, mama.

În zilele următoare, Marius s-a stins liniștit. Am simțit o eliberare ciudată – ca și cum povara anilor s-ar fi ridicat puțin câte puțin de pe umerii mei.

Am decis atunci să-mi urmez visul: am deschis o mică florărie la colțul străzii noastre din Ploiești. Aria mă ajută după facultate și râdem împreună printre flori colorate și parfumate.

Uneori mă întreb: dacă nu l-aș fi iertat pe Marius, aș fi putut merge mai departe? Poate că iertarea nu e pentru cel care ne-a rănit, ci pentru noi înșine. Voi ce credeți? Poate fi vindecată o inimă frântă sau rămâne mereu o cicatrice?