Între iubire și sacrificiu: Mă mai vede oare cineva pe mine?

— Mama, nu mai gătești nimic cald azi? Irina intră în bucătărie cu pași grăbiți, fără să mă privească. Era ora șapte seara, iar eu tocmai terminasem de strâns jucăriile nepoatei mele, Mara, de pe covor. Mâinile îmi tremurau ușor de oboseală. M-am uitat la ceas și am oftat.

— Am făcut ciorbă de legume și niște chifteluțe. Dacă vrei altceva, pot să încălzesc.

Irina își aruncă geanta pe scaun și se prăbuși lângă laptopul ei. — Nu știu, poate ceva mai ușor… Oricum, trebuie să termin niște rapoarte pentru mâine. Poți să o culci tu pe Mara?

M-am uitat la Mara, care se juca liniștită cu păpușa ei. Avea doar cinci ani și deja învățase să mă strige „mamaie” de fiecare dată când avea nevoie de ceva. Am zâmbit amar. M-am ridicat încet și am început să-i pregătesc pijamaua.

Așa arată viața mea de când Irina s-a întors acasă după divorț. La început am simțit că fac ceea ce trebuie: îi ofeream sprijin, îi dădeam timp să-și revină. Dar lunile au trecut, apoi anii, și rolul meu s-a transformat încet-încet într-unul de servitoare invizibilă.

Când eram tânără, visam la bătrâneți liniștite, la seri cu prietenele la cafea sau la plimbări lungi prin parc cu soțul meu, Petre. Dar el s-a stins acum trei ani, iar eu am rămas cu apartamentul nostru mic din Drumul Taberei și cu amintirile unei vieți trăite pe fugă.

— Mamaie, citești povestea? Mara mă privea cu ochii mari și senini. M-am așezat lângă ea în pat și am început să-i citesc din „Punguța cu doi bani”. În timp ce vocea mea răsuna în cameră, gândurile mi se învârteau haotic: când a devenit viața mea doar despre ceilalți? Când am încetat să mai fiu Elena?

Într-o seară, după ce Mara adormise, am încercat să vorbesc cu Irina.

— Irina, aș vrea să discutăm puțin. Simt că nu mai am timp pentru mine deloc. Poate ai putea să te ocupi tu de Mara uneori sau să gătim împreună…

Irina a ridicat ochii din laptop, vizibil iritată.

— Mamă, știi cât de greu îmi e la muncă! Nu pot să fac totul singură. Dacă nu mă ajuți tu, cine?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să o fac să se simtă vinovată, dar nici nu mai puteam continua așa. Am tăcut și m-am retras în camera mea.

Zilele au început să semene între ele: dimineața pregăteam micul dejun pentru toată lumea, duceam Mara la grădiniță, făceam cumpărături, găteam, spălam haine, iar seara eram prea obosită ca să mai citesc sau să mă uit la televizor. Prietenele mele mă sunau tot mai rar; când le povesteam prin ce trec, îmi spuneau doar „Asta e datoria unei mame”. Dar oare chiar așa e?

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu Viorica, vecina de la trei.

— Elena, ce faci? Nu te-am mai văzut la cafea de luni bune!

Am zâmbit forțat.

— N-am timp, Viorica. Cu Irina și Mara acasă… abia apuc să respir.

Viorica m-a privit lung.

— Ai grijă de tine. Știi cum e: dacă nu-ți pui tu limitele, nimeni nu ți le va pune.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, după ce am terminat treburile casei, m-am uitat în oglindă: riduri adânci pe frunte, cearcăne sub ochi și o tristețe pe care nu o mai recunoșteam.

Într-o duminică dimineață, Mara a venit alergând la mine cu un desen: „Mamaie, uite! Suntem noi două!” Pe hârtie eram desenate eu și ea ținându-ne de mână sub un soare mare și galben. Am simțit un nod în gât. Pentru Mara eram tot universul. Dar pentru mine cine era?

Am decis atunci să vorbesc din nou cu Irina. Am așteptat-o să termine de lucrat și i-am spus blând:

— Irina, te iubesc și vreau să te ajut. Dar am nevoie și eu de timp pentru mine. Poate ar trebui să găsim o soluție: să împărțim treburile casei sau să cauți o bonă pentru câteva ore pe săptămână.

Irina s-a uitat la mine surprinsă.

— Nu mi-am dat seama că te simți așa… Credeam că îți face plăcere să stai cu Mara.

— Îmi face plăcere… dar sunt obosită. Și uneori simt că nu mai exist decât ca ajutor pentru voi.

A urmat o tăcere lungă. Apoi Irina a oftat:

— Îmi pare rău, mamă. Am fost prea prinsă în problemele mele ca să văd prin ce treci tu.

A fost pentru prima dată după mult timp când am simțit că cineva mă ascultă cu adevărat. Am stabilit împreună un program: două zile pe săptămână aveam timp doar pentru mine – mergeam la plimbare sau la cafea cu Viorica. Irina a început să se ocupe mai mult de Mara și chiar a găsit o bonă pentru câteva ore pe weekend.

Nu a fost ușor – nici pentru ea, nici pentru mine. Dar încet-încet am început să-mi recapăt viața și bucuria de a fi bunică fără să mă pierd pe mine însămi.

Acum mă întreb adesea: unde se termină dragostea de mamă și unde începe sacrificiul inutil? Oare câte dintre noi uităm cine suntem în numele familiei? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta…