Între tăcere și revoltă: Povestea unei soacre într-o casă cu prea multe umbre

— Nu mai pot, Vasile! Nu mai pot să strâng după Dóra în fiecare zi, să gătesc pentru toți și să mă prefac că nu mă deranjează! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele pentru a treia oară în ziua aceea. Soțul meu, Vasile, s-a uitat la mine peste ziar, oftând adânc.

— Liniștește-te, Maria. E tânără, poate nu știe încă… a încercat el să mă calmeze, dar fiecare cuvânt al lui era ca o piatră aruncată în sufletul meu.

Nu era prima dată când discutam despre asta. De când Dóra intrase în familia noastră, casa noastră mare din Ploiești devenise un câmp de bătălie tăcut. Eu și Vasile locuiam la parter, iar la etaj stăteau fratele lui, Mihai, și soția lui, Dóra. Bucătăria era comună — și aici începea totul.

În fiecare dimineață coboram prima. Făceam cafeaua pentru toți, pregăteam micul dejun. Dóra apărea mereu ultima, cu părul perfect aranjat și telefonul lipit de mână. Se așeza la masă fără să spună „bună dimineața”, fără să întrebe dacă poate ajuta. Mânca încet, cu un aer de regină plictisită, apoi se ridica și pleca fără să ducă farfuria la chiuvetă.

La început am crezut că e timidă sau că nu știe regulile casei. Am încercat să-i explic:

— Dóra, dacă vrei, te pot învăța cum fac eu ciorba asta. Sau poate vrei să gătim împreună?

M-a privit scurt, cu un zâmbet fals:

— Mulțumesc, Maria, dar nu prea mă pricep la gătit. Și oricum… tu faci totul atât de bine!

Așa a început coșmarul meu. Zi după zi, Dóra nu făcea nimic: nu spăla vasele, nu dădea cu aspiratorul, nu schimba nici măcar un bec. Mihai era mereu la serviciu sau la bere cu prietenii. Când îi spuneam lui Vasile că nu e corect, îmi răspundea mereu:

— Las-o în pace, nu te mai consuma! Nu vrei scandal în familie.

Dar eu mă consumam. Mă simțeam invizibilă și folosită. Seara, când toți se adunau la masă și eu serveam cina, simțeam cum mi se strânge inima. Nimeni nu spunea „mulțumesc”. Nimeni nu întreba dacă am obosit.

Într-o duminică, după ce am terminat de spălat oale și farfurii timp de două ore, am găsit-o pe Dóra pe canapea, uitându-se la seriale pe laptop.

— Dóra, ai putea măcar să mă ajuți cu vasele? am spus pe un ton calm, dar hotărât.

A ridicat ochii din ecran și a oftat teatral:

— Maria, am avut o săptămână grea. Nu poți să înțelegi că uneori oamenii au nevoie de relaxare?

Mi-au dat lacrimile de furie. Am ieșit din cameră fără să mai spun nimic. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea — cum m-a învățat să fiu harnică și să respect munca celorlalți. M-am gândit la fiul meu plecat în străinătate și la cât mi-aș fi dorit ca el să fie aici să mă asculte.

A doua zi am hotărât să vorbesc cu Mihai. L-am așteptat când s-a întors de la serviciu.

— Mihai, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Eu nu sunt servitoarea casei voastre!

Mihai s-a uitat la mine jenat:

— Știu că Dóra nu prea ajută… dar ce vrei să fac? Dacă îi spun ceva, se supără și nu-mi mai vorbește.

— Și eu? Eu ce fac? Cine are grijă de mine?

A dat din umeri și a plecat în camera lor fără să mai spună nimic. Am simțit atunci că sunt complet singură.

În zilele următoare am început să fac mai puțin: nu am mai spălat vasele tuturor, nu am mai gătit decât pentru mine și Vasile. În bucătărie s-au adunat farfurii murdare și resturi de mâncare. Dóra a început să bombăne:

— Uite ce dezordine e! Cine ar trebui să facă curat aici?

Am privit-o drept în ochi:

— Cine folosește bucătăria ar trebui să o și curețe.

A rămas fără replică. Mihai a încercat să spele niște vase, dar după două zile tot eu am cedat și am făcut curat — nu suportam mizeria.

Într-o seară, Vasile mi-a spus încet:

— Maria, știu că ți-e greu… Dar poate că trebuie să accepți că nu toată lumea e ca tine.

Am izbucnit în plâns:

— Dar eu? Eu unde mai sunt? Cât timp trebuie să mă sacrific pentru liniștea altora?

Nu am primit răspuns. De atunci trăiesc între două lumi: una în care tac și înghit totul pentru pacea familiei și alta în care urlu pe dinăuntru după dreptate.

Uneori mă întreb: dacă aș avea curajul să spun tot ce simt, s-ar schimba ceva? Sau e mai bine să păstrez liniștea și să mă pierd pe mine puțin câte puțin?