Strigătul meu de ajutor către vecinul de peste drum

— Mamă, nu mai avem cum să-l ducem pe Vlad la terapie mâine. Mașina nu mai pornește deloc, am încercat tot ce știu, i-am spus, cu vocea tremurândă, privind-o cum își frânge mâinile pe marginea patului. În camera mică, aerul era greu, iar Vlad, fratele meu mai mic, se juca absent cu o bucată de lemn, murmurând ceva doar de el înțeles.

Mama a oftat adânc. — Zosia, nu putem lipsi. Știi ce înseamnă asta pentru el. Poate… poate găsim o soluție.

Dar nu mai aveam nicio soluție. Tata ne-a părăsit când Vlad avea doar doi ani, iar de atunci totul a căzut pe umerii mamei. Eu am crescut repede, prea repede pentru vârsta mea. Am învățat să gătesc, să fac curat, să-l ajut pe Vlad la teme și să-i alin crizele de furie. Mama lucra la croitorie până târziu în noapte, iar eu mă rugam să nu se întoarcă acasă prea obosită sau cu ochii roșii de plâns.

În acea seară, după ce mama a adormit lângă Vlad, m-am uitat pe geam la casa impunătoare de peste drum. Domnul Neagu era cel mai bogat om din cartier. Avea două mașini scumpe și nu vorbea cu nimeni. Oamenii spuneau că e zgârcit și arogant. Dar nu aveam altă opțiune.

Dimineața următoare, cu inima cât un purice, am traversat strada. Am sunat la sonerie și am așteptat. Ușa s-a deschis brusc și domnul Neagu m-a privit mirat peste ochelari.

— Da?

— Bună ziua… Sunt Zosia, de peste drum. Îmi cer scuze că vă deranjez… Am o rugăminte mare… Mașina noastră s-a stricat și fratele meu trebuie dus la terapie… Nu avem pe nimeni altcineva…

M-a privit lung, fără să spună nimic. M-am simțit mică și neînsemnată sub privirea lui rece.

— Nu obișnuiesc să dau mașina nimănui, a spus sec.

Mi-au dat lacrimile fără să vreau. — Nu vă cer să-mi dați mașina… Doar să ne duceți până la centru… Vă rog…

A oftat și a închis ușa fără un cuvânt. Am rămas în prag, rușinată și furioasă pe mine însămi că am sperat.

Am făcut câțiva pași spre poartă când am auzit cheia răsucindu-se în broască. — Intră! a spus scurt. — Dar să știi că nu fac asta din milă.

Am alergat acasă și i-am spus mamei. Nu-i venea să creadă. L-am îmbrăcat pe Vlad în grabă și am urcat toți trei în mașina luxoasă a domnului Neagu. Pe drum nu a spus nimic. Vlad s-a uitat fascinat la bordul luminat, iar mama își strângea poșeta la piept.

Când am ajuns la centru, domnul Neagu a rămas în mașină. La întoarcere, mama i-a mulțumit timid.

— Nu trebuie să-mi mulțumiți, a zis el rece. — Dar dacă tot veni vorba… Am nevoie de cineva care să mă ajute la curățenie prin curte. Poate mă ajuți tu, Zosia.

Am acceptat imediat. În fiecare sâmbătă mergeam la el și făceam ordine prin grădină sau spălam geamurile. La început nu vorbea deloc cu mine. Dar într-o zi, când ploua torențial și eu încercam să strâng frunzele ude, a ieșit cu o umbrelă și mi-a întins-o fără un cuvânt.

— De ce faci asta? l-am întrebat într-o zi, când mi-a dat o ciocolată caldă după muncă.

S-a uitat lung la mine. — Pentru că știu cum e să nu ai pe nimeni.

Am aflat că soția lui murise acum zece ani într-un accident și că fiica lui locuia în Germania și nu-i mai răspundea la telefon de luni întregi.

Cu timpul, domnul Neagu a început să-l ducă pe Vlad la terapie chiar și când eu nu puteam merge. A venit la noi acasă de Crăciun cu un brad uriaș și cozonaci calzi. Mama plângea de emoție.

Oamenii din cartier au început să vorbească: „Ce-or avea ăștia cu Neagu? O fi pus ochii pe fată?” Am simțit rușinea ca o arsură pe obraji. Mama m-a luat deoparte într-o seară:

— Zosia, oamenii sunt răi. Să nu-i asculți! Eu știu cât ai muncit pentru Vlad și pentru mine.

Dar zvonurile au ajuns și la urechile domnului Neagu. Într-o zi m-a chemat în biroul lui:

— Să nu te simți niciodată vinovată că ai cerut ajutor. Oamenii vorbesc oricum. Important e ce știi tu despre tine.

În primăvara următoare, Vlad a făcut progrese uriașe la terapie. Mama a primit o ofertă de muncă mai bună la un atelier din oraș. Eu am intrat la liceu cu bursă.

Într-o seară, stând pe bancă în fața casei noastre modeste, l-am văzut pe domnul Neagu privind spre noi prin perdeaua grea de la fereastra lui.

M-am întrebat: Cât de mult ne lăsăm conduși de prejudecățile noastre? Dacă n-aș fi avut curajul să cer ajutor atunci când nu mai aveam nicio speranță, oare cum ar fi arătat viața noastră acum?

Poate că uneori salvarea vine din locuri unde nici nu îndrăznim să privim.