Între Rușine și Libertate: Mărturia unei Femei Românce după Căsnicie

— Camelia, nu poți să faci asta! Ce-o să zică lumea? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe foc. Mâinile ei tremurau ușor pe marginea șorțului, iar ochii îi erau umezi, dar hotărâți. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, simțind cum pereții casei părintești se strâng în jurul meu ca niște brațe reci.

— Mama, nu mai pot. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine. Radu m-a trădat. Nu pot să-l iert doar pentru că așa se face la noi în sat!

Ea a oftat adânc și a privit pe fereastră, unde ploaia bătea mocnit în geam. — Toți bărbații greșesc, Camelia. Așa e viața. Tu trebuie să fii tare, să-ți ții familia unită. Tata tău n-ar suporta rușinea dacă ai pleca.

Mi-am mușcat buza până la sânge. Tata era în camera alăturată, ascultând știrile la radio, dar știam că urechile lui prindeau fiecare cuvânt. De când aflase despre infidelitatea lui Radu, nu-mi spusese nimic direct. Doar priviri tăioase și o tăcere apăsătoare.

Am ieșit din bucătărie și am urcat în camera mea de copil. Pe perete încă atârnau posterele cu trupa Compact și fotografii de la serbările școlare. M-am așezat pe pat și am început să plâng în pernă, ca atunci când eram mică și mă certam cu fratele meu, Sorin. Dar acum nu era nicio ceartă copilărească; era viața mea întreagă pusă sub semnul întrebării.

Radu m-a sunat de câteva ori în acea zi. Nu i-am răspuns. Îmi răsunau în minte vorbele lui din seara când am aflat totul:

— Camelia, a fost o greșeală! Nu înseamnă nimic pentru mine! Te rog, nu mă părăsi…

Dar imaginea mesajelor găsite pe telefonul lui, cu numele „Irina” repetat obsesiv, nu-mi dădea pace. Cum să mai cred în promisiuni?

Seara, la cină, tata a spart tăcerea:

— Fata tatii, nu-ți bate joc de viața ta pentru o prostie. O femeie adevărată știe să ierte. Așa am ținut noi familia unită atâția ani.

Am simțit cum mă sufoc. — Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? Eu nu contez?

Mama a dat din cap trist: — Contezi, dar trebuie să te gândești la toți. La noi, la Radu, la ce va spune lumea…

A doua zi am ieșit prin sat, încercând să-mi limpezesc gândurile. Pe uliță, vecina Ileana m-a oprit:

— Camelia, am auzit că ai probleme cu Radu… Să nu faci vreo nebunie! Știi cum e lumea aici…

Am zâmbit forțat și am mers mai departe. Toți știau deja. Satul era mic, iar vorbele circulau mai repede decât vântul.

În acea noapte am visat că alerg printr-un lan de grâu, cu picioarele goale și rochia sfâșiată de spini. În spatele meu venea Radu, strigându-mă, dar eu nu mă puteam opri. M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește.

A treia zi am decis să mă întâlnesc cu Radu. Ne-am văzut în parcarea din fața blocului nostru din oraș.

— Camelia, te rog… Hai acasă! Putem trece peste asta!

L-am privit lung. — Tu ai trecut deja? Sau încă vorbești cu Irina?

A dat ochii în pământ. — Nu mai vorbesc cu ea… Am greșit. Dar tu ești totul pentru mine.

— Dacă aș fi fost totul pentru tine, nu s-ar fi întâmplat asta.

S-a apropiat încet și mi-a luat mâinile în ale lui. — Oamenii greșesc… Dar dragostea adevărată iartă.

Mi-am tras mâinile brusc. — Dragostea adevărată nu trădează.

Am plecat fără să mă uit înapoi.

Câteva zile am stat la părinți, dar presiunea devenea insuportabilă. Mama plângea zilnic, tata nu-mi vorbea decât monosilabic, iar Sorin îmi trimitea mesaje din Italia: „Nu-i lăsa să te calce în picioare! Fii tu însăți!”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — „O să ajungi singură toată viața! Cine te mai ia după ce ai fost măritată?” — am ieșit pe prispă și am privit stelele. M-am gândit la toate femeile din sat care au înghițit umilințe doar ca să nu fie arătate cu degetul.

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la oraș, la o prietenă bună, Anca. Ea m-a primit cu brațele deschise.

— Camelia, ai dreptul să fii fericită! Nu trăim doar ca să mulțumim pe alții.

Am început să caut un job nou și să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Familia încă mă sună zilnic: „Când te întorci? Ce-ai de gând?”

Dar pentru prima dată simt că respir liber.

Mă întreb adesea: oare câte femei ca mine trăiesc între rușine și libertate? Câte dintre noi avem curajul să alegem pentru noi însene?