Viața după cincizeci de ani: Când trecutul te obligă să te reinventezi

— Nu pot să cred, Maria, după atâția ani! Tu chiar ești? vocea lui Doru răsuna în cafeneaua mică, printre clinchete de cești și miros de cafea arsă. M-am întors brusc, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Doru, băiatul rebel din liceu, cel care-mi frângea inima cu fiecare zâmbet aruncat peste umăr, stătea acum în fața mea, cu părul grizonat și ochii aceia verzi pe care nu-i uitasem niciodată.

— Da, Doru… eu sunt. Ce surpriză! am bâiguit, încercând să-mi ascund tremurul din voce. Nu mă așteptam la nimic din partea serii aceleia. Venisem doar să scap de rutina sufocantă a vieții mele: serviciu la bibliotecă, cumpărături, discuții sterile cu vecinele despre prețul la cartofi și, mai ales, certurile cu fiica mea, Ilinca.

Doru s-a așezat lângă mine fără să ceară voie, ca și cum timpul n-ar fi trecut deloc. Am vorbit ore întregi despre trecut, despre cum ne-am pierdut unul pe altul și despre ce a rămas nespus. Când am ajuns acasă, Ilinca mă aștepta în bucătărie, cu fața încruntată și telefonul în mână.

— Unde ai fost? De ce nu răspunzi la mesaje? a izbucnit ea.

— Am ieșit la o cafea… cu un vechi prieten. Nu trebuie să-mi dai raportul pentru fiecare pas pe care-l fac! am ridicat tonul fără să vreau.

Ilinca a oftat teatral și a dat ochii peste cap.

— Mamă, ai cincizeci și trei de ani! Nu mai e vremea să visezi la iubiri din tinerețe. Trebuie să fii serioasă, să te gândești la pensie, la sănătate…

M-am simțit ca o adolescentă prinsă cu minciuna. Dar ceva în mine s-a revoltat. De ce ar trebui să renunț la orice urmă de bucurie doar pentru că am trecut de o vârstă? De ce trebuie să mă mulțumesc cu o viață cenușie?

În zilele următoare, Doru a început să-mi scrie mesaje. Îmi trimitea poze cu locuri unde mergeam când eram tineri: Parcul Central, terasa unde beam limonadă pe ascuns, chiar și poza cu banca pe care mi-a spus prima dată că mă iubește. M-am trezit zâmbind fără motiv, visând cu ochii deschiși la ce-ar fi putut fi dacă nu ne-am fi pierdut atunci.

Ilinca a observat schimbarea și a devenit tot mai iritată.

— Ce-i cu tine? De ce ești mereu pe telefon? Nu-mi spune că ai început să vorbești serios cu Doru! E ridicol!

— Ilinca, nu ești tu cea care-mi spune mereu să ies din carapacea mea? Să încerc lucruri noi?

— Da, dar nu la vârsta asta! Ce-o să zică lumea? Că mama mea umblă după bărbați ca o adolescentă disperată?

M-a durut. Mai tare decât mi-aș fi imaginat. Dar nu i-am spus nimic. Am ieșit din bucătărie și m-am închis în dormitor, unde am plâns în pernă ca atunci când aveam șaptesprezece ani.

Într-o seară, Doru m-a invitat la film. Am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Ne-am plimbat prin orașul vechi, am râs ca doi copii și am vorbit despre fricile noastre: el despre singurătatea care-l apasă după divorț, eu despre sentimentul că viața mea s-a terminat odată cu moartea soțului meu, Mircea.

La întoarcere, Ilinca m-a așteptat din nou.

— Mamă, trebuie să încetezi! Tata n-a murit de mult… Cum poți să te gândești la altcineva?

— Ilinca, au trecut șapte ani. Șapte ani în care am trăit doar pentru tine și pentru amintirea lui Mircea. Dar eu mai exist! Și eu am dreptul la fericire!

A izbucnit în lacrimi și a fugit în camera ei. Am stat mult timp pe hol, neștiind dacă să intru sau nu după ea. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva Ilinca are dreptate și ar trebui să mă resemnez cu rolul de mamă văduvă și serioasă.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o scrisoare de la Ilinca:

„Mamă,
Nu știu dacă pot să te înțeleg acum. Poate sunt egoistă sau poate mi-e teamă că te pierd și pe tine. Dar vreau doar să fii fericită. Să nu uiți că te iubesc.”

Am plâns iar. Dar de data asta lacrimile au fost altfel: eliberatoare.

Am continuat să mă văd cu Doru. Am început să merg la dansuri pentru seniori, să citesc poezie în public la cenaclul literar al orașului și chiar să mă înscriu la un curs de pictură. Viața mea s-a colorat din nou.

Ilinca a început treptat să accepte schimbarea mea. A venit într-o zi la dansuri și m-a privit zâmbind timid din colțul sălii.

— Nu știam că poți fi atât de fericită… Poate ar trebui să încerc și eu ceva nou, mi-a spus ea într-o seară.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: de ce ne temem atât de tare de schimbare? De ce credem că viața se termină după o anumită vârstă? Poate că adevărata curaj este să-ți dai voie să trăiești din nou când toți cred că e prea târziu.

Voi ce credeți? E vreodată prea târziu pentru un nou început?