Nu suna după ora nouă!

— Nu suna după ora nouă! Ți-am spus de atâtea ori, Ilinca! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la ceasul de pe noptieră. Era 23:17. Telefonul vibra insistent, iar pe ecran apărea numele ei. Am răspuns cu inima strânsă, simțind deja că ceva nu e în regulă.

— Mamă… poți să vii? vocea ei era stinsă, abia o auzeam. În fundal se auzeau zgomote ciudate, voci amestecate cu râsete și muzică dată la maxim.

— Ilinca, unde ești? Ce s-a întâmplat?

— Nu pot să vorbesc… vino, te rog…

Am sărit din pat, mi-am tras un hanorac peste pijama și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Soțul meu, Doru, dormea dus. N-am avut curaj să-l trezesc. Știam că va spune iar: „Ești prea protectoare. Las-o să se descurce!” Dar eu nu puteam. Nu când era vorba de Ilinca.

Am condus prin Bucureștiul pustiu, cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan. Gândurile mi se învârteau haotic: dacă i s-a întâmplat ceva rău? Dacă a pățit ce am văzut la știri? Dacă nu ajung la timp?

Când am ajuns la adresa pe care mi-o trimisese pe WhatsApp, am găsit-o pe Ilinca sprijinită de un zid, cu ochii roșii și obrajii scăldați în lacrimi. Lângă ea, o fată blondă încerca să o țină în picioare.

— Mamă… îmi pare rău… n-am știut cui să-i spun… a murmurat Ilinca, privindu-mă cu ochi goi.

Am luat-o în brațe și am simțit cum tremură toată. Mirosul de alcool și ceva mai greu, necunoscut mie, m-a izbit din plin. Am încercat să nu plâng.

— Hai acasă, i-am spus scurt. Fata blondă a dat din cap și a dispărut în noapte.

În mașină, Ilinca a început să plângă în hohote.

— Mamă… nu pot să mă opresc… am încercat… dar nu pot…

— Ce ai luat? am întrebat, deși știam răspunsul.

— Nu știu… ceva pastile… și băutură… toți fac asta la petreceri…

Am condus acasă fără să mai spun nimic. În minte îmi răsunau cuvintele mamei mele: „Ai grijă cum o crești! Să nu ajungă ca alții…” M-am simțit vinovată. Unde greșisem?

A doua zi dimineață, Doru a aflat totul. A izbucnit:

— Ți-am spus că e prea răsfățată! I-ai dat totul pe tavă! Uite unde am ajuns!

— Nu e vina mea! am țipat și eu. E copilul nostru!

— Copilul nostru? Nu mai e copil de mult! Are 19 ani! Să-și asume!

Ilinca stătea pe hol, ascultându-ne în tăcere. Ochii ei triști m-au sfâșiat.

Au urmat zile grele. Am încercat să vorbesc cu ea, dar se închidea tot mai mult. Doru s-a retras în muncă. Eu am început să caut ajutor: psihologi, grupuri de suport, forumuri online. M-am simțit singură și rușinată. La serviciu nu puteam spune nimănui ce se întâmplă acasă. Vecinii ne priveau ciudat; zvonurile circulau repede.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Doru, Ilinca a dispărut din nou. Am găsit-o după două zile într-un parc, murdară și flămândă.

— De ce faci asta? am întrebat-o printre lacrimi.

— Pentru că nu mai pot… pentru că nu mă simt iubită… pentru că nu mă ascultați niciodată!

Atunci am realizat cât de mult o pierdusem. Nu era doar vina drogurilor sau a anturajului. Era și vina noastră: a lipsei de comunicare, a presiunilor puse pe ea, a așteptărilor nerealiste.

Am decis să luptăm împreună. Am mers la terapie de familie. A fost greu — Doru refuza adesea să participe, spunând că „psihologii sunt pentru nebuni”. Dar eu și Ilinca mergeam constant.

Încet-încet, Ilinca a început să vorbească despre durerile ei: despre presiunea notelor la liceu, despre comparațiile cu verișoara ei perfectă, despre frica de eșec și singurătate.

Au trecut luni până când a reușit să stea fără droguri. Au fost recidive, certuri, momente când am vrut să renunț. Dar n-am făcut-o.

Acum Ilinca e la facultate și încă merge la terapie. Relația noastră s-a schimbat — nu mai suntem mama perfectă și fiica perfectă din pozele de pe Facebook. Suntem două femei care au trecut prin iad împreună și au supraviețuit.

Uneori mă întreb: câte mame ca mine tac din rușine? Câți părinți aleg să nu vadă adevărul despre copiii lor? Poate dacă am vorbi mai mult despre asta, am fi mai puțin singuri.