Între Zidurile Recile ale Casei Mamei-Soacre: Povestea Mea de Supraviețuire

— Nu ai pus șervețelele la locul lor, Irina! Ai de gând să faci vreodată ceva cum trebuie în casa asta?
Vocea doamnei Viorica răsuna ca un ecou aspru în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Radu, soțul meu, se făcea că citește ziarul, cu ochii fixați pe o știre despre scumpirea gazelor.

Așa începea fiecare dimineață de când ne mutasem la ea, după ce pierdusem apartamentul nostru din cauza unei datorii la bancă. Aveam douăzeci și opt de ani și simțeam că viața mea se scurge printre reguli absurde și priviri tăioase. Doamna Viorica avea un fel de a-și impune voința care nu lăsa loc de replică. Totul trebuia să fie la linie: masa la ora fixă, papucii aliniați, prosoapele împăturite după modelul ei. Orice abatere era pedepsită cu tăcere apăsătoare sau remarci usturătoare.

— Las-o, mamă, că nu-i nimic grav, am încercat Radu să intervină într-o zi.
— Nu te băga, Radule! Dacă nu învață acum, n-o să învețe niciodată!

M-am simțit ca o adolescentă certată pentru note proaste, nu ca o femeie adultă care încerca să-și refacă viața. În fiecare seară mă întrebam dacă nu cumva greșisem alegând să rămân cu Radu. Îl iubeam, dar între noi se ridicase un zid invizibil, construit din fricile și frustrările mele și din neputința lui de a mă apăra.

Într-o duminică ploioasă, când am întârziat cinci minute la masă pentru că vorbisem cu mama mea la telefon, am găsit farfuria goală pe masă. Doamna Viorica m-a privit rece:

— La noi nu se stă la povești când e ora mesei. Cine nu vine la timp, nu mănâncă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul de foame și umilință. Radu a încercat să-mi dea din porția lui, dar l-a oprit cu o privire care nu admitea discuții. Am ieșit pe balcon și am plâns în ploaie, încercând să-mi adun curajul să nu cedez.

Seara, când am intrat în cameră, Radu m-a luat în brațe:

— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac. Dacă îi spun ceva, se supără și mai tare.

— Dar eu? Eu cât să mai rezist așa?

Nu mi-a răspuns. A doua zi, am decis să caut un job, orice job care să-mi dea măcar câteva ore de libertate. Am găsit un post de vânzătoare la un magazin alimentar din cartier. Salariul era mic, dar pentru mine era o gură de aer.

Doamna Viorica n-a fost deloc încântată:

— O femeie serioasă stă acasă și are grijă de familie! Nu umblă brambura pe stradă!

Dar nu m-am lăsat. Am început să plec dimineața devreme și să mă întorc târziu, doar ca să evit atmosfera apăsătoare din casă. La magazin am cunoscut-o pe Mariana, o femeie trecută prin multe care mi-a devenit confidentă.

— Să nu te lași călcată în picioare! Dacă nu te aperi tu, nimeni n-o va face pentru tine.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să răspund mai ferm acasă, să-mi apăr micile mele bucurii: o carte citită pe ascuns, o cafea băută pe balcon fără să cer voie. Dar fiecare gest de independență era taxat cu ironii sau reproșuri.

Într-o seară, când am venit acasă obosită și am uitat să spăl vasele imediat după cină, doamna Viorica a făcut un scandal monstru:

— Așa ai fost crescută? Să lași mizerie după tine? În casa mea nu există lene!

Radu a încercat iar să mă apere:

— Mamă, las-o! E obosită…

— Dacă nu-i convine, să plece! Casa asta e a mea!

Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine. Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic și m-am prăbușit pe pat. Am plâns până am adormit. În noaptea aceea am visat că alergam desculță pe un câmp verde, departe de zidurile reci ale casei Vioricăi.

A doua zi dimineață am început să caut chirii pe internet. Salariul meu abia îmi ajungea pentru o garsonieră modestă la marginea orașului. I-am spus lui Radu:

— Eu nu mai pot așa. Ori vii cu mine, ori rămâi aici cu mama ta.

A tăcut mult timp. În cele din urmă a spus:

— Nu pot s-o las singură… E bolnavă și n-are pe nimeni.

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Dar ceva s-a schimbat în mine: nu mai voiam să fiu victima nimănui. Mi-am făcut bagajele într-o seară târzie și am plecat fără să mă uit înapoi.

Primele luni au fost grele. Singurătatea era uneori mai apăsătoare decât certurile cu Viorica. Dar încet-încet am început să respir din nou. Mi-am făcut prieteni noi la magazin, am redecorat garsoniera cu flori și lumânări parfumate și am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam.

Radu venea uneori pe furiș să mă vadă. Îl iubeam încă, dar știam că nu pot trăi viața altcuiva doar ca să fac pe plac unei femei care nu m-a acceptat niciodată.

Acum, după doi ani, încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dar știu sigur că libertatea mea valorează mai mult decât orice sacrificiu făcut din frică sau rușine.

Oare câte femei trăiesc încă prizonere între zidurile reci ale unei case care nu e a lor? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” înainte să ne pierdem pe noi înșine?