Când am devenit oaspete în propria mea familie: Povestea unei mame românce

— Mamă, nu mai poți sta singură la țară. E prea greu pentru tine, iar eu mă gândesc mereu dacă ai căzut sau dacă ai ce mânca. Hai la noi, aici, la București. O să-ți fie mai bine, promit!

Vocea Ivanei răsuna în telefon cu o grijă pe care nu o mai simțisem de mult. Am oftat adânc, privind pe fereastra mică a casei mele din sat, unde totul era tăcut și familiar. M-am gândit la grădina mea, la găinile care mă așteptau dimineața și la mirosul de lemn ars din sobă. Dar am acceptat. Am vrut să-i fiu aproape Ivanei, să-mi văd nepoata crescând, să nu mai fiu singură.

Când am ajuns la ei, totul părea ca din reviste: apartament mare, mobilă modernă, lumini reci. M-au primit cu brațele deschise, dar după câteva zile am început să simt că nu mai sunt acasă. Dimineața, când mă trezeam prima, încercam să fac cafeaua așa cum știam eu, dar Ivana îmi spunea mereu:

— Mamă, lasă, avem espressor. Nu mai folosește nimeni ibricul aici.

Mă simțeam stângace printre lucrurile lor. Îmi era teamă să nu stric ceva sau să nu deranjez. Nepoata mea, Mara, venea uneori să mă îmbrățișeze, dar era mereu ocupată cu școala online sau cu telefonul. Soțul Ivanei, Cătălin, era politicos, dar distant:

— Sărut mâna, doamnă Maria. Aveți nevoie de ceva?

Nu aveam nevoie de nimic material. Aveam nevoie doar de un loc al meu.

Într-o seară, am vrut să gătesc sarmale, ca pe vremuri. Am început să toc varza și carnea, dar Ivana a intrat în bucătărie și a ridicat din sprâncene:

— Mamă, nu trebuia să te apuci de asta fără să mă întrebi. Cătălin nu prea mănâncă porc și nici Mara nu se dă în vânt după sarmale.

Am lăsat totul baltă și m-am retras în camera mea — camera de „oaspeți”, cum îi spuneau ei. M-am simțit ca un musafir care a greșit adresa.

Zilele treceau una după alta, toate la fel. Încercam să mă fac utilă: spălam vasele, aranjam hainele Mariei, dar mereu primeam același răspuns:

— Mamă, nu trebuie să faci nimic. Relaxează-te!

Dar cum să mă relaxez când simțeam că nu mai am niciun rost?

Într-o după-amiază ploioasă, am auzit-o pe Ivana vorbind la telefon cu o prietenă:

— Da, e ok mama aici… Dar uneori parcă e greu. Nu vreau să se simtă singură, dar nici nu știu cum să facem să nu ne încurce programul.

M-a durut fiecare cuvânt. Am înțeles atunci că prezența mea era o povară tăcută. Nu voiam să le stric echilibrul, dar nici nu puteam pleca — unde să mă duc?

Într-o seară am încercat să vorbesc cu Ivana:

— Fata mea… Ți-e greu cu mine aici?

A oftat și m-a privit cu ochii umezi:

— Nu-mi e greu… Doar că… Nu mai suntem ca înainte. Tu ai avut viața ta la țară, noi avem viața noastră aici. Nu știu cum să te facem să te simți acasă.

Am simțit un nod în gât. Mi-am dat seama că nu mai există „acasă” pentru mine — nici la țară, nici aici. Eram undeva între lumi.

Într-o zi am ieșit cu Mara în parc. Am încercat să-i povestesc despre copilăria Ivanei, despre cum mergeam împreună la cules de cireșe sau cum făceam plăcinte în cuptorul din curte.

— Buni, tu chiar ai trăit fără internet? Cum era?

Am zâmbit trist:

— Era liniște… și eram împreună.

Mara a dat din umeri și a fugit spre prietenele ei. Am rămas pe bancă privind copiii care alergau fără griji. Mi-am dat seama că lumea lor nu mai are loc pentru poveștile mele.

Seara aceea am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă — dacă am fost prea protectoare sau prea distantă; dacă am cerut prea mult sau prea puțin; dacă mi-am crescut copiii pentru a fi independenți sau pentru a mă uita la ei de la distanță.

Într-o duminică dimineață am decis să plec pentru câteva zile la sora mea din Ploiești. Le-am spus că vreau să schimb aerul și să-mi văd rudele. Ivana a încercat să mă oprească:

— Mamă, stai aici! Avem nevoie de tine…

Dar știam că nu era adevărat. Aveau nevoie de liniștea lor.

În trenul spre Ploiești m-am uitat pe geam și m-am gândit la toate mamele care ajung oaspeți în casele copiilor lor. La toate femeile care au dat totul pentru familie și acum caută un loc unde să fie văzute și ascultate.

Oare ce înseamnă să fii mamă când nu mai ești necesară? Oare putem găsi un rost nou când lumea noastră s-a schimbat fără să ne întrebe?