Mâine voi spune tot: Confesiunea unei nurori românce

— Irina, iar ai pus prea multă sare! Nu ți-am spus de atâtea ori că lui Vlad nu-i place așa?
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună ascuțit prin bucătăria mică, în timp ce eu încerc să amestec ciorba fără să-mi tremure mâinile. Mă simt ca o fetiță prinsă cu tema nefăcută, deși am treizeci și doi de ani și un copil de patru ani care doarme în camera alăturată. Vlad, soțul meu, stă pe canapea cu ochii în telefon, absent la tot ce se întâmplă în jur.
— Las-o, mamă, nu-i mare lucru, murmură el fără să ridice privirea.
Dar Mariana nu se lasă:
— Dacă nu-i mare lucru, de ce nu gătești tu?
Mă uit la Vlad cu speranță, dar el oftează și se ridică să iasă pe balcon. Rămân singură cu Mariana și cu gândurile mele care urlă în surdină: „De ce nu pot să spun nimic? De ce mă las călcată în picioare?”

Nu a fost mereu așa. Când l-am cunoscut pe Vlad, era atent, cald, mă făcea să râd. M-a cucerit cu promisiuni de libertate și sprijin, dar după nuntă totul s-a schimbat. Ne-am mutat la părinții lui „doar pentru un an”, ca să strângem bani pentru apartamentul nostru. Au trecut cinci ani de atunci. În fiecare zi, Mariana îmi amintește că sunt „doar o fată de la țară”, că nu știu să gătesc sau să cresc un copil cum trebuie. Tata a murit când aveam doisprezece ani, iar mama s-a stins de cancer acum trei ani. Nu mai am pe nimeni care să mă apere.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit cu televizorul pornit și copilul sforăia liniștit, am ieșit pe balcon să iau aer. Mariana a venit după mine.
— Irina, vreau să-ți spun ceva. Să nu crezi că nu te văd cât te străduiești. Dar Vlad e băiatul meu și vreau ce e mai bun pentru el. Dacă nu poți să te ridici la nivelul nostru, poate ar trebui să te gândești dacă locul tău e aici.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu era prima dată când îmi sugera că nu sunt suficient de bună pentru familia lor. Dar de data asta am simțit că mă sufoc.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am tăcut: când Vlad a uitat aniversarea noastră, când Mariana mi-a aruncat hainele „urâte” la gunoi, când am plâns în baie ca să nu mă audă nimeni. Am încercat să vorbesc cu Vlad de atâtea ori:
— Vlad, nu mai pot. Simt că mă pierd pe mine aici.
El ridica din umeri:
— Ce vrei să fac? E mama… Așa e ea.

Dar eu nu mai pot. Nu mai pot să fiu umbra unei femei care a uitat cine este. Nu mai pot să-mi cresc copilul într-o casă unde dragostea e condiționată de cât de bine speli vasele sau cât de moale e friptura.

În seara asta, după ce am strâns masa și am spălat vasele, m-am uitat lung la chipul meu obosit din oglinda mică de la baie. Mi-am șters lacrimile și mi-am promis că mâine voi spune tot. Voi spune lui Vlad cât de mult m-a durut indiferența lui. Voi spune Marianei că nu mai accept umilința. Voi spune copilului meu că mama lui are dreptul la fericire.

Nu știu ce va urma. Poate Vlad va alege mama lui în locul meu. Poate va trebui să plec cu copilul și să o iau de la capăt fără nimic. Dar pentru prima dată după mulți ani simt o scânteie de curaj.

În noaptea asta mă întind lângă copilul meu și îi mângâi părul moale. Îi șoptesc:
— Mami te iubește și va fi bine.

Mâine voi spune tot. Mâine voi fi eu însămi.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câte dintre noi au curajul să spună adevărul? Voi ați putea?