„Soțul vrea să vândă apartamentul mamei mele pentru a finanța studioul nostru”

Elena a fost întotdeauna mândră de apartamentul ei cu trei camere situat în inima orașului. Nu era doar o casă, ci un sanctuar plin de amintiri despre soțul ei decedat și copilăriile copiilor ei. Acum, la 72 de ani, locuia acolo singură, camerele ei răsunând adesea cu râsetele trecutului.

Fiica ei, Maria, și ginerele ei, Ion, locuiau într-un apartament închiriat cu o cameră, la doar câteva străzi distanță. Pe măsură ce orașul devenea tot mai scump, discuțiile lor se îndreptau tot mai mult către situația lor locativă. Ion, mereu pragmatic, vedea o soluție care era greu de digerat pentru Maria.

„Are sens, Maria,” a argumentat Ion într-o seară în timp ce spălau vasele împreună. „Mama ta este singură în acel apartament mare. Este prea mult pentru ea să-l întrețină, și sincer, este o mină de aur care stă nefolosită. Dacă l-ar vinde, ne-am putea permite un studio frumos. Am putea chiar să găsim un loc cu un dormitor separat pentru noi și pentru bebelușul care urmează să vină.”

Maria știa că el nu greșea în privința logicii financiare. Apartamentul era într-o parte dorită a orașului, și cu siguranță ar fi putut folosi banii. Dar gândul de a-și împinge mama din casa ei de o viață părea greșit.

„Ion, este casa ei. Nu poți pur și simplu să-i iei asta pentru comoditatea noastră,” a răspuns Maria, vocea ei colorată de frustrare.

Subiectul a devenit un argument recurent, cu Ion insistând asupra problemei și Maria prinsă între soțul ei și mama ei. În cele din urmă, Ion a abordat-o direct pe Elena, expunându-și punctele cu ceea ce el credea că era considerație gândită.

Elena a ascultat în liniște, cu mâinile împreunate în poală, fața ei de necitit. Când Ion a terminat, ea a dat doar din cap, i-a cerut să plece și a spus că se va gândi. În acea noapte, Elena nu a putut dormi. Apartamentul nu era doar un loc; era ultima ei legătură cu o viață plină de familie și dragoste. Totuși, nu voia să fie o povară pentru Maria, mai ales cu un nepot pe drum.

Săptămânile au trecut, și atmosfera a devenit tensionată. Elena a sunat-o în cele din urmă pe Maria și a rugat-o să vină la ea. Stând în sufragerie, înconjurată de fotografii vechi de familie, Elena i-a luat mâna fiicei sale.

„Maria, am decis să vând apartamentul,” a spus ea încet, vocea ei fiind fermă, dar ochii ei plini de lacrimi nevărsate.

Maria a simțit o vină atât de ascuțită încât era aproape fizică. „Mamă, ești sigură? Vom găsi altă soluție. Nu trebuie să faci asta.”

„Este în regulă, draga mea. Știu că este alegerea practică. Poate că este timpul să renunț la trecut,” a răspuns Elena, încercând să zâmbească.

Apartamentul s-a vândut repede, iar Elena s-a mutat într-o unitate cu o cameră într-o comunitate de locuințe pentru seniori. Era curat și nou, dar îi lipsea căldura și istoria vechiului ei cămin. Ion și Maria au folosit banii pentru a cumpăra un studio modest, care părea înghesuit și impersonal cu sosirea noului lor bebeluș.

Pe măsură ce timpul trecea, Maria observa că scânteia mamei ei se stingea. Elena venea des în vizită, dar femeia vibrantă, plină de povești pe care și-o amintea Maria, părea să se micșoreze cu fiecare zi care trecea. Vinovăția o roadea pe Maria în timp ce o vedea pe mama ei retrăgându-se încet, devenind o umbră a fostei sale persoane.

La final, decizia practică asigurase o casă nouă pentru Maria și Ion, dar la un cost mult mai mare decât anticipaseră. Râsul Elenei, odinioară inima apartamentului său spațios, acum răsuna slab în colțurile minții Mariei, un memento dureros al ceea ce fusese pierdut în numele comodității.