Între două lumi: Povestea Magdei, mama care a fost nevoită să aleagă între familie și propriul copil

— Magda, nu poți să faci asta! Ce o să zică lumea? — vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu miros de ceapă prăjită și supă de găină. Tata stătea la masă, cu privirea în pământ, iar fratele meu, Radu, se uita la mine ca și cum aș fi fost o rușine pentru familie.

Aveam 27 de ani când am rămas însărcinată cu Vlad, băiatul cu ochi verzi de la oraș, care venise să lucreze pe șantierul din sat. Nu eram căsătoriți, iar el nu voia să audă de responsabilități. Când i-am spus că sunt însărcinată, a dispărut. Am rămas singură, cu burtica crescândă și cu toți ochii satului ațintiți asupra mea.

— Magda, gândește-te bine. Dacă păstrezi copilul, nu mai ai ce căuta în casa asta! — mi-a spus mama într-o seară, când am încercat să-i explic că nu pot renunța la copil. Lacrimile îmi curgeau pe obraji și simțeam cum mă sufoc între pereții casei în care crescusem.

— Dar e copilul meu! Cum să-l dau? Cum să-l las? — am strigat, disperată.

— O să ne faci de râs! O să râdă tot satul de noi! — a răspuns ea, cu vocea tăioasă.

Tata nu spunea nimic. Îl vedeam cum se frânge între dorința de a-și proteja fata și teama de gura lumii. Radu era categoric: „Dacă nu asculți de ai noștri, nu mai ești sora mea.”

Am plecat din casa părintească într-o noapte rece de martie, cu o geantă veche și câteva haine. M-am mutat la o prietenă din oraș, Irina, care m-a primit fără întrebări. Am început să lucrez ca vânzătoare la un magazin alimentar, cu burta la gură și cu inima strânsă de frică pentru ziua de mâine.

Lunile au trecut greu. Am născut o fetiță perfect sănătoasă, pe care am numit-o Ana. Când am ținut-o prima dată în brațe, am simțit că tot sacrificiul a meritat. Dar singurătatea era apăsătoare. Irina avea și ea problemele ei, iar eu nu voiam să fiu o povară.

Am încercat să iau legătura cu familia. Le-am trimis poze cu Ana, le-am scris scrisori lungi în care le povesteam cât de frumoasă e fetița mea. Nu am primit niciun răspuns. Mama nu voia să audă de mine. Tata îmi trimitea uneori câte 100 de lei printr-un vecin, fără niciun mesaj.

Într-o zi, când Ana avea aproape doi ani, am primit o scrisoare de la mama: „Magda, dacă vrei să vii acasă, trebuie să lași copilul la orfelinat. Nu putem trăi cu rușinea asta.” Am rupt scrisoarea plângând. Cum putea o mamă să-i ceară fiicei ei așa ceva?

Viața era grea. Salariul abia îmi ajungea pentru chirie și mâncare. Uneori mă gândeam dacă nu cumva mama avea dreptate: poate că Ana ar fi avut o viață mai bună fără mine. Dar când o vedeam cum zâmbește dimineața sau cum îmi spune „mami”, știam că nu pot renunța.

Într-o seară, Ana s-a îmbolnăvit rău. Febră mare, convulsii. Am fugit cu ea la spitalul din oraș, unde am stat pe holuri ore întregi până ne-a primit un medic obosit. „Copilul are nevoie de investigații mai amănunțite, dar trebuie plătite”, mi-a spus asistenta. Nu aveam bani. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, te rog… Ana e bolnavă rău. Poți să mă ajuți?

— Ți-am spus ce ai de făcut. Dacă vrei ajutorul nostru, știi condiția.

Am închis telefonul și am plâns în baia spitalului până nu am mai avut lacrimi. În noaptea aceea am făcut rost de bani împrumutându-mă la vecini și la Irina.

După câteva zile grele, Ana s-a făcut bine. Dar eu eram tot mai obosită și mai singură. Mă uitam la alte mame din parc, care veneau cu bunicii copiilor lor și mă întrebam dacă voi avea vreodată parte de sprijinul familiei mele.

Au trecut anii. Ana a crescut frumos și isteț. Eu am muncit din greu ca să-i ofer tot ce pot. Familia mea nu a vrut niciodată să o cunoască. Tata a murit fără să-și vadă nepoata. Mama încă trăiește în sat și spune tuturor că nu are decât un fiu.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine alegând copilul în locul familiei mele. Dacă nu cumva Ana va suferi toată viața pentru că nu are bunici sau unchi care s-o iubească. Dar apoi mă uit la ea cum doarme liniștită lângă mine și știu că n-aș fi putut trăi altfel.

Oare cât valorează dragostea unei mame în fața prejudecăților? Merită să pierzi totul pentru a-ți salva propriul copil? Poate că răspunsul îl găsim împreună.