Aveam dreptul să-mi dau soacra afară din casă după ce a făcut?

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să stau în aceeași casă cu ea! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mâinile îmi erau reci, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. Radu, soțul meu, stătea în prag, cu ochii mari și neputincioși, încercând să găsească un răspuns care să mă liniștească. Dar nu mai era nimic de spus. Totul începuse cu un telefon banal, într-o după-amiază ploioasă de martie.

— Mamă, nu cred că e momentul… îi spunea Radu la telefon, dar vocea soacrei mele era atât de puternică încât o auzeam și eu: „Vin! Nu mă interesează! Nu pot să stau singură în apartamentul ăsta, mă sufoc!”

Două ore mai târziu, Valeria, mama lui Radu, intra pe ușă cu două valize și o privire hotărâtă. De atunci, casa noastră s-a transformat într-un câmp minat. Fiecare zi era o luptă pentru spațiu, pentru liniște, pentru respect. Valeria avea păreri despre orice: cum gătesc, cum îmi cresc copilul, cum îmi organizez dulapurile. Nimic nu era suficient de bun pentru ea.

— Nu așa se face ciorba! Ce-i asta? Nici măcar nu miroase a mâncare adevărată! mi-a spus într-o zi, aruncând o privire dezaprobatoare spre oala aburindă.

Am încercat să-i explic că fiecare are stilul lui, dar n-a vrut să audă. În fiecare seară, când Radu venea acasă, îi povesteam printre lacrimi ce s-a mai întâmplat. El încerca să fie mediator, dar Valeria nu asculta pe nimeni.

— E casa mea! striga ea când încercam să-i spun că avem nevoie de intimitate. — Eu v-am ajutat să luați creditul pentru apartament! Fără mine nici nu aveați unde să stați!

Adevărul era că ne ajutase cu avansul pentru apartament. Dar oare asta îi dădea dreptul să-mi controleze viața?

Cel mai greu mi-a fost când a început să se bage între mine și fiica mea, Ilinca. Avea doar șase ani și deja era confuză. Într-o zi am găsit-o plângând în camera ei.

— Mami, bunica zice că nu știi să ai grijă de mine… E adevărat?

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul. Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Cum putea Valeria să spună așa ceva unui copil?

Într-o seară, după ce Ilinca adormise, am încercat din nou să vorbesc cu Radu.

— Trebuie să facem ceva. Nu mai pot. Nu vreau ca Ilinca să crească într-un mediu toxic.

Radu m-a privit lung. — Știu… Dar e mama… N-are pe nimeni altcineva.

— Și eu? Eu pe cine am? Cine mă apără pe mine?

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Valeria cotrobăind prin sertarele mele din dormitor.

— Ce cauți aici? am întrebat șocată.

— Voiam doar să văd dacă ai pus bine actele casei. Nu te supăra, dar nu prea ai grijă de lucruri…

Atunci am simțit că explodez. Era picătura care a umplut paharul. Am ieșit din cameră și am început să strig:

— Ajunge! Nu mai suport! Ai depășit orice limită! Te rog să pleci!

Valeria s-a uitat la mine ca la o nebună.

— Cum adică să plec? Eu sunt mama lui Radu! E casa mea!

Radu a venit alergând din sufragerie.

— Ce se întâmplă aici?

— Mama ta trebuie să plece! Nu mai pot trăi așa!

A urmat o ceartă cum n-am mai avut niciodată. Valeria plângea și țipa că sunt nerecunoscătoare. Radu era prins la mijloc, încercând să calmeze spiritele. Ilinca s-a trezit și a început să plângă și ea.

În cele din urmă, am luat o decizie pe care n-am crezut vreodată că o voi lua: am sunat la sora Valeriei din Ploiești și am rugat-o să vină s-o ia. Două zile mai târziu, Valeria pleca din casa noastră, trântind ușa și spunând că nu vrea să mă mai vadă niciodată.

Au trecut trei luni de atunci. Casa e liniștită, Ilinca zâmbește din nou, iar eu pot respira fără teamă că cineva mă judecă la fiecare pas. Dar relația cu Radu s-a schimbat. E mai distant, uneori îl văd cum se uită la mine cu reproș.

M-am întrebat de sute de ori dacă am făcut bine. Dacă n-am fost prea dură. Dacă n-ar fi trebuit să mai încerc. Dar cât poți să suporți? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare trebuie să-și găsească propriile limite.

Mă uit la Ilinca și mă întreb: oare va înțelege vreodată de ce am făcut asta? Oare am fost egoistă sau doar am avut curajul să spun „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?