Zece ani de tăcere: Întoarcerea lui Gyula și războiul din inima mea

— Nu vreau să-l văd! Nu vreau să aud niciun cuvânt de la el! am urlat, cu pumnii strânși pe marginea mesei din bucătărie. Maria, fiica mea cea mare, s-a uitat la mine cu ochii umezi, încercând să-și ascundă lacrimile. — Mama, poate… poate are o explicație. Zece ani, mamă! Zece ani fără el…

Am simțit cum mă sufoc. Zece ani de întrebări fără răspuns, de nopți în care mă întrebam dacă e mort sau viu, dacă a ales alta sau dacă pur și simplu nu a mai putut duce greutatea vieții cu mine. Gyula dispăruse într-o zi de martie, fără niciun semn. A lăsat în urmă doar o scrisoare scurtă: „Îmi pare rău. Nu pot.” Atât. Am citit-o de sute de ori, încercând să găsesc sens acolo unde nu era nimic.

În tot acest timp, am crescut singură doi copii. Maria avea doisprezece ani atunci, iar Darius abia împlinise opt. Am muncit la două slujbe, am plâns pe ascuns în baie și am învățat să repar robinete și să pun gresie. Am învățat să fiu puternică pentru ei, chiar dacă mă simțeam sfâșiată pe dinăuntru.

Iar acum, după zece ani, Gyula s-a întors. A bătut la ușă într-o seară ploioasă de aprilie, cu hainele ude și privirea pierdută. Darius i-a deschis și a rămas împietrit în prag. — Tata? a șoptit el, ca și cum ar fi rostit un cuvânt interzis.

Am coborât scările tremurând. L-am văzut pe Gyula — același bărbat pe care îl iubeam cândva, dar cu părul încărunțit și riduri adânci pe frunte. S-a uitat la mine ca un câine bătut. — Iartă-mă, a spus el încet. Vreau doar să vorbesc cu voi.

Nu știu ce m-a ținut pe loc — poate privirea lui Darius, poate curiozitatea otrăvită care mă rodea de atâta timp. L-am lăsat să intre. S-a așezat la masă, iar Maria a stat lângă mine, cu mâna strânsă pe brațul meu.

— De ce ai plecat? am întrebat printre dinți.

Gyula a oftat adânc. — Nu știu dacă există un răspuns care să vă mulțumească. Am simțit că nu mai pot. M-am sufocat în viața noastră, în datorii, în certuri… Am crezut că dacă plec, vă fac un bine.

— Un bine? am izbucnit eu. Să ne lași singuri? Să nu știm dacă ești mort sau viu?

Darius s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Maria a rămas nemișcată, dar ochii ei spuneau totul: furie, dor, confuzie.

— Am fost un laș, a continuat Gyula cu voce joasă. Am plecat la un prieten în Germania. Am muncit acolo pe șantier, am dormit prin barăci… N-am avut curaj să mă întorc. Mi-era rușine. Mi-era frică să văd ce am lăsat în urmă.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Ani de zile mi-am imaginat că are o altă familie, că ne-a uitat complet. Dar adevărul era mai simplu și mai crud: fugise de el însuși și de noi.

— Și acum? Ce vrei de la noi? am întrebat cu voce stinsă.

— Vreau să încerc să repar ce-am stricat… dacă se mai poate.

Maria s-a ridicat brusc: — Nu poți repara zece ani! Nu poți da timpul înapoi!

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu Gyula și cu tăcerea dintre noi.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tensiune. Darius nu voia să vorbească despre tatăl lui; Maria îl ignora complet. Eu mă zbăteam între furie și dorința ascunsă de a-l ierta. Îl vedeam cum încearcă să ajute prin casă, cum se uită la copii cu ochi plini de regret.

Într-o seară, l-am găsit pe Darius pe balcon, privind spre orașul luminat.

— Îți lipsește tata? l-am întrebat încet.

— Nu știu… Poate că da. Poate că nu-l mai cunosc deloc.

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. Ce puteam face? Să-l alung pe Gyula? Să-i dau o a doua șansă?

Într-o duminică dimineață, mama mea a venit la noi. S-a uitat lung la Gyula și i-a spus:

— Ai distrus tot ce era bun aici. Dar dacă vrei să fii din nou tată și soț, trebuie să muncești pentru asta. Nu te iartă nimeni peste noapte.

Gyula a dat din cap și a început să vină cu mine la piață, să repare lucruri prin casă, să vorbească timid cu copiii. Încet-încet, Maria a acceptat să stea la masă cu el; Darius i-a cerut ajutorul la teme.

Dar eu? Eu eram prinsă între două lumi: cea în care îl uram pentru tot ce ne făcuse și cea în care încă mai speram că putem fi din nou o familie.

Într-o seară târzie, după ce copiii au adormit, Gyula s-a apropiat de mine:

— Nu cer să mă ierți acum. Dar vreau să știi că nu mai fug nicăieri.

L-am privit lung și am simțit cum inima mea se zbate între trecut și viitor.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că iertarea nu e un act de voință, ci un drum lung și dureros.

Mă întreb: voi putea vreodată să-l iert cu adevărat? Sau rănile trecutului vor rămâne mereu între noi?