Între două lumi: O seară de Crăciun care mi-a sfâșiat familia

— Nu mai pot să tac, Vlad! Nu vezi ce face fata asta cu tine?
Vocea mamei a spart liniștea din sufrageria luminată de beculețele bradului. Stăteam la masa de Crăciun, cu sarmalele aburinde în față, iar mirosul cozonacului proaspăt nu mai avea nicio putere să îndulcească aerul. Maria, soția mea, a încremenit cu furculița în aer, ochii ei mari și căprui căutându-i pe ai mei. Tata s-a retras în tăcere, cu privirea în farfurie, iar sora mea, Irina, a încercat să schimbe subiectul, dar mama era de neoprit.

— Mamă, te rog… nu acum, am șoptit, simțind cum mi se strânge stomacul.

— Ba acum! De câți ani tot înghit? De când ai adus-o pe Maria aici, parcă nu mai ești tu! Ai uitat cine ești, Vlad! Ai uitat de noi!

Maria a lăsat furculița jos și și-a strâns palmele în poală. Știam că nu va răspunde. Mereu a încercat să evite conflictele cu mama, dar de data asta era prea mult. Am simțit cum mă sufoc între două lumi: familia în care am crescut și familia pe care mi-am ales-o.

— Vlad, trebuie să alegi. Ori noi, ori ea. Nu pot să o mai suport în casa mea! a spus mama cu vocea tremurândă de furie și lacrimi.

Cuvintele ei au căzut ca un verdict. Am privit-o pe Maria. Îi tremurau buzele, dar nu plângea. Știam cât de greu îi era să fie acceptată aici, într-un sat mic din Moldova, unde toți se cunosc și fiecare gest e judecat. Maria venea din București, crescută altfel, cu alte obiceiuri. Încercase să se adapteze: a învățat să facă mămăligă după rețeta bunicii mele, a mers la biserică duminica, chiar dacă nu era obișnuită. Dar pentru mama nu era niciodată suficient.

— Vlad, nu trebuie să alegi nimic, a spus Maria încet. Eu pot să plec.

— Nu! am izbucnit. Nu pleacă nimeni nicăieri!

Dar deja simțeam cum totul se destramă. Tata a ridicat privirea pentru prima dată:

— Elena, lasă copilul să-și trăiască viața. Și eu am fost tânăr și am făcut alegeri grele…

Mama l-a privit cu ochi mari, ca și cum ar fi trădat-o.

— Tu nu înțelegi! Vlad e tot ce am! Dacă o pierde pe Maria, o să-l pierdem și pe el!

Irina s-a ridicat de la masă și a ieșit afară. Am auzit ușa trântindu-se și pașii ei grăbiți pe zăpadă. În casă s-a lăsat o liniște apăsătoare. Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea așteptărilor tuturor.

Am ieșit după Irina. O găsisem lângă poartă, cu obrajii roșii de frig și ochii umezi.

— Vlad, nu e vina ta… Mama nu știe să piardă controlul. Mereu a vrut să fim ca ea, să facem totul ca ea…

— Dar eu nu mai pot! Nu pot să fiu mereu între două focuri! O iubesc pe Maria… dar nu vreau să-mi pierd familia.

Irina m-a luat în brațe.

— Poate că trebuie să-i lași timp mamei… sau poate că trebuie să trăiești pentru tine, nu pentru ea.

Am rămas acolo câteva minute, privind spre casa luminată și auzind din depărtare colindătorii. M-am întors în sufragerie. Maria își strângea lucrurile într-o tăcere grea.

— Nu pleca! am rugat-o.

— Vlad… eu nu vreau să te pun să alegi. Dar nici nu pot trăi mereu cu sentimentul că nu sunt dorită aici.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâinile reci între ale mele.

— Te iubesc. Nu pot să renunț la tine doar pentru că mama nu poate accepta schimbarea.

În noaptea aceea am dormit împreună în camera copilăriei mele, fără să spunem prea multe. Dimineața de Crăciun ne-a găsit obosiți și triști. Mama nu ne-a vorbit deloc la micul dejun. Tata ne-a făcut cafea și ne-a zâmbit trist.

După câteva zile am plecat înapoi la București. Drumul spre casă a fost tăcut. Maria privea pe geam, iar eu mă gândeam la toate momentele frumoase pe care le-am trăit acolo, la sat: serile de vară cu miros de fân proaspăt, râsetele din curte, poveștile spuse la gura sobei. Acum toate păreau atât de departe…

Au trecut luni până când mama mi-a dat un semn. Un mesaj scurt: „Mi-e dor de tine.” Atât. Am știut atunci că nimic nu va mai fi ca înainte. Poate că niciodată nu vom reuși să unim cele două lumi — cea veche și cea nouă — fără sacrificii dureroase.

Uneori mă întreb: cât de mult trebuie să renunțăm la noi pentru a-i mulțumi pe ceilalți? Și dacă dragostea cere sacrificii atât de mari… oare merită prețul?