„Tată, nu mă mai suna. Nu mai am timp pentru tine”: Povestea unei despărțiri între generații

— Tată, nu mă mai suna. Nu mai am timp pentru tine.

Am rostit cuvintele astea fără să clipesc, cu telefonul lipit de ureche și ochii fixați în monitorul laptopului. În biroul meu din București, printre dosare și mailuri urgente, vocea lui tata părea un ecou dintr-o altă lume. O lume pe care am încercat să o uit, dar care mă urmărește în fiecare zi.

— Dar, Rareș… doar voiam să te întreb dacă poți veni să mă ajuți cu centrala. Nu mai merge și e frig în casă…

Am oftat. Era a treia oară luna asta când mă suna pentru câte o nimica toată. Sau cel puțin așa simțeam eu. De fiecare dată când îi răspundeam, simțeam cum mă apasă ceva pe piept, dar nu știam exact ce. Poate vinovăția? Poate furia că nu m-a învățat niciodată să fiu altfel decât distant?

Am crescut într-un apartament mic din Ploiești, cu mama mereu la muncă și tata mereu obosit. Nu-mi amintesc să fi stat vreodată la povești cu el, să-mi fi spus vreun secret sau să mă fi întrebat ce simt. Tot ce știam era că trebuie să învăț bine și să nu-l supăr. Când am intrat la facultate în București, tata a vândut mașina ca să-mi plătească chiria. Nu mi-a spus niciodată că îl doare sau că îi e greu. Doar mi-a dat banii și mi-a spus: „Să nu uiți de unde ai plecat.”

Dar eu am uitat. Am uitat de el, de apartamentul nostru mic, de mesele tăcute de duminică. M-am aruncat în viața de oraș mare, în joburi bine plătite și relații superficiale. Tata a rămas acolo, în Ploiești, cu televizorul lui vechi și centrala care se strică mereu.

Acum doi ani, mama s-a stins. Am fost la înmormântare, dar n-am plâns. Tata era o umbră lângă sicriu, iar eu nu știam cum să-l consolez. După ce am împărțit moștenirea — un apartament și ceva economii — am plecat din nou la București. Tata a rămas singur.

De atunci mă sună tot mai des. La început îi răspundeam politicos: „Da, tată, ce s-a întâmplat?” Apoi am început să-i ignor apelurile. Mă simțeam sufocat de nevoia lui de a vorbi cu mine, de a-mi cere ajutorul pentru orice fleac: un bec ars, o factură neînțeleasă, o vizită la medic.

Într-o seară de noiembrie, când ploua mărunt și orașul era blocat în trafic, m-a sunat din nou.

— Rareș, te rog… nu știu ce să fac cu centrala asta. Am chemat un vecin, dar nu se pricepe nici el.

— Tată, ți-am zis să chemi un instalator! Eu nu pot veni acum! Am treabă!

A tăcut câteva secunde.

— Știu că ai treabă… Dar mi-e frig.

Am închis ochii și am strâns din dinți.

— Tată, nu mă mai suna. Nu mai am timp pentru tine.

A urmat o liniște grea. Apoi am auzit doar un oftat și telefonul s-a închis.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea, la felul în care tata îmi punea bani pe masă fără să spună nimic, la cum îmi cumpăra haine noi doar ca să nu râdă colegii de mine la școală. Nu mi-a spus niciodată „te iubesc”, dar era acolo când aveam nevoie de ceva material.

Poate că nici eu nu i-am spus vreodată „mulțumesc”. Poate că nici eu n-am știut să fiu altfel decât rece și distant.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la vecina lui tata: „Rareș, tatăl tău a ajuns la spital cu pneumonie. E grav.”

M-am urcat în primul tren spre Ploiești. În salonul rece al spitalului l-am găsit pe tata micșorat sub pătură, cu ochii pierduți pe geam.

— Rareș… ai venit?

Vocea lui era slabă, dar în ochi avea o lumină pe care n-o mai văzusem demult.

— Da, tată… Am venit.

Am stat lângă el ore întregi fără să spunem nimic. Doar i-am ținut mâna și m-am gândit la toate momentele pe care le-am ratat împreună. La toate dățile când i-am cerut bani fără să-l întreb dacă are nevoie de ceva. La toate apelurile ignorate.

Când s-a făcut seară și asistenta mi-a spus că trebuie să plec, tata m-a privit lung:

— Rareș… Să nu uiți de unde ai plecat.

Am ieșit din spital cu lacrimile curgându-mi pe obraji pentru prima dată după mulți ani. Pe drum spre gară m-am întrebat dacă mai pot repara ceva sau dacă e prea târziu.

Acum stau în apartamentul meu din București și privesc telefonul. Mâine o să-l sun pe tata și o să-i spun că vin acasă să-l văd. Poate că nu mai pot schimba trecutul, dar pot încerca să fiu prezent acum.

Oare câți dintre noi ne dăm seama prea târziu cât valorează prezența unui părinte? Oare putem vindeca rănile tăcerii dintre generații?