Astăzi voi deveni bunică — Granița dintre iubirea de mamă și independența fiicei mele

— Mamă, te rog, nu insista! Vreau să fie doar Vlad cu mine în sala de nașteri, mi-a spus Ioana, cu voce tremurată, dar hotărâtă. Era trecut de miezul nopții, iar eu mă învârteam ca un leu în cușcă prin sufrageria mică din apartamentul nostru din Pitești. De pe hol, se auzea cum Vlad îi șoptea ceva la ureche, încercând s-o liniștească. Eu mă simțeam de parcă cineva mi-ar fi smuls inima din piept.

Nu-mi imaginam niciodată că ziua în care voi deveni bunică va fi atât de dureroasă. Mă așteptam la lacrimi de fericire, la îmbrățișări, la râsete și la mirosul de bebeluș proaspăt. În schimb, am simțit o ușă trântită între mine și copilul meu. Ioana era tot copilul meu, dar nu mai avea nevoie de mine așa cum avea odată. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în surdină, să nu mă audă nimeni.

— Nu te supăra pe ea, mami, mi-a spus soțul meu, Doru, încercând să mă mângâie pe umăr. E momentul lor. Trebuie să-i lași să fie o familie.

Dar cum să fac asta? Cum să-mi las copilul să plece? Oare am greșit undeva? Am fost prea protectoare? Prea prezentă? Sau poate prea absentă? Gândurile mi se învârteau ca un carusel nebunesc. Îmi aminteam de zilele când Ioana venea acasă plângând din cauza colegilor răutăcioși și eu îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru ea. Acum, pentru prima dată, nu mai era nevoie de mine.

Am stat toată noaptea cu telefonul în mână, așteptând un semn. La ora 4 dimineața, am primit un mesaj scurt: „A început travaliul. Nu veni încă.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să mă urc în primul taxi și să fug la spital, dar Doru m-a oprit:

— Nu-i ajutăm dacă ne băgăm peste ei. Trebuie să ai încredere în ea.

Dar cum să am încredere? Eu știam cel mai bine ce are nevoie Ioana! Sau poate nu mai știam nimic despre ea? Am început să mă gândesc la toate momentele din ultimii ani când am simțit că se îndepărtează: când a plecat la facultate la București și nu mă suna decât o dată pe săptămână; când l-a adus pe Vlad acasă și mi-a spus că vrea să se mute cu el; când mi-a zis că vrea să nască natural, fără epidurală, deși eu insistam că e prea riscant.

Dimineața, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii, am primit alt mesaj: „S-a născut Maria. Suntem bine.” Atât. Fără poze, fără detalii. Am izbucnit în plâns și am început să mă agit prin casă: am pregătit supă de pui, am împachetat haine pentru bebeluș și am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Nu te duce neinvitată! m-a avertizat Mariana. Lasă-i să te cheme ei. Știu că doare, dar trebuie să accepți că Ioana e femeie acum.

M-am simțit ca și cum aș fi pierdut ceva ce nu pot recupera niciodată. În ziua aceea nu m-au chemat la spital. Nici a doua zi. Am stat cu ochii pe telefon, cu sufletul la gură. Când în sfârșit m-au sunat după trei zile, vocea Ioanei era obosită și distantă:

— Mamă, poți veni mâine după-amiază. Dar te rog să nu stai mult, sunt foarte obosită.

Am ajuns la maternitate cu inima cât un purice. Când am văzut-o pe Ioana cu Maria în brațe, am simțit un val de iubire și durere deodată. Am vrut s-o iau în brațe pe fiica mea, dar ea s-a tras instinctiv spre Vlad. Mi-am dat seama că nu mai sunt centrul universului ei.

— E frumoasă… seamănă cu tine când erai mică, am spus încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Ioana a zâmbit slab:

— Mulțumesc că ai venit… Știu că nu ți-a fost ușor.

Am stat zece minute și apoi am plecat acasă cu sufletul gol. În drum spre casă, Doru mi-a spus:

— Trebuie să-i dai spațiu. Dacă o sufoci acum, o vei pierde de tot.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat singură în bucătărie și m-am uitat la pozele cu Ioana mică: prima zi de școală, serbarea de Crăciun, excursia la mare… Unde s-a dus timpul? Cum a crescut atât de repede?

În următoarele săptămâni am încercat să mă adaptez noului rol: bunica care vine doar când e chemată, care nu dă sfaturi decât dacă i se cer, care nu critică și nu judecă. Dar uneori mă simt invizibilă. Când merg la ei acasă, Vlad îmi zâmbește politicos și Ioana îmi arată cum schimbă scutecele sau cum alăptează. Dar nu mai e nevoie de mine ca înainte.

Într-o seară, după ce am plecat de la ei și m-am întors într-un apartament gol și tăcut, am izbucnit:

— Oare așa e normal? Să-ți vezi copilul crescând și să simți că nu mai ai loc în viața lui?

Poate că iubirea de mamă trebuie să știe când să se retragă… Dar cum faci asta fără să-ți frângi inima?

Voi ce credeți? Unde se termină dragostea de mamă și unde începe libertatea copilului?