Umbra din casa lor: Povestea unei nurori invizibile

— Irina, ai terminat de spălat vasele? Să nu uiți să dai și cu mopul în sufragerie! vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, răsună din capătul coridorului. Mă opresc din frecat farfuria și îmi trag sufletul. Burtica începe să mă doară ușor, dar știu că dacă mă plâng, nu va conta pentru nimeni.

Sunt însărcinată în luna a șaptea, dar pentru familia lui Radu, soțul meu, asta nu înseamnă decât că trebuie să muncesc mai încet, nu mai puțin. De când m-am mutat la ei, într-o casă veche, cu pereți subțiri și miros de mucegai, am devenit gospodina de serviciu. Radu lucrează la oraș și vine acasă doar în weekenduri. În restul timpului, sunt singură cu socrii mei: Viorica și nea Gheorghe.

— Irina, vezi că trebuie să faci și ciorbă pentru prânz! Și nu uita să pui mai mult leuștean, că altfel nu-i place lui Gheorghe! strigă din nou Viorica.

Îmi mușc buza de jos și încerc să nu plâng. Mă simt ca o umbră care se mișcă printre ei, invizibilă când vine vorba de dorințele mele, dar mereu prezentă când e nevoie de muncă. Când am aflat că sunt însărcinată, am crezut că totul se va schimba. Că vor fi bucuroși, că mă vor proteja. Dar vestea a trecut ca o adiere: „Să fie sănătos copilul, dar vezi să nu lași treaba nefăcută!”

Într-o seară, după ce am terminat de spălat podelele, m-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în șoaptă. Am sunat-o pe mama la telefon.

— Mamă, nu mai pot… Simt că nu mai rezist aici. Nu mă ascultă nimeni, nu mă întreabă nimeni dacă sunt bine…

— Of, fata mea… Ține-te tare! O să vin eu la botez și o să-ți aduc ceva bun. Dar știi cum e la țară… femeia trebuie să rabde.

M-am simțit și mai singură după convorbirea asta. Mama era la sute de kilometri distanță, iar eu eram prizonieră într-o casă care nu era a mea.

Într-o duminică, când Radu a venit acasă, am încercat să-i spun ce simt.

— Radu, te rog… Nu mai pot. Mă doare spatele tot timpul și mama ta mă pune să fac totul singură. Nici măcar nu mă întreabă dacă am nevoie de ceva.

El a oftat și s-a uitat la mine cu ochii obosiți.

— Irina, știi că muncesc mult la oraș ca să ne fie bine. Mama e mai dificilă, dar încearcă să te obișnuiești. Așa e la noi…

— Dar eu nu mai pot! Nu vezi că nici măcar nu mă întreabă dacă sunt bine? Sunt gravidă, Radu!

— O să treacă… După ce naști o să fie altfel.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu era prima dată când încerca să minimalizeze tot ce simțeam. M-am ridicat și am ieșit afară în curte. Aerul rece de primăvară mi-a tăiat respirația. M-am uitat la cer și m-am întrebat dacă viața mea chiar asta va fi de acum înainte: o succesiune de zile în care exist doar ca să-i servesc pe alții.

Într-o zi, când făceam piața la magazinul din sat, m-am întâlnit cu Ana, o fostă colegă de liceu care se întorsese recent acasă după ce lucrase câțiva ani în Italia.

— Irina! Ce faci? Vai, ce burtică frumoasă ai! Cum te simți?

Am simțit un nod în gât. Era prima dată când cineva mă întreba sincer cum mă simt.

— Sincer? Sunt obosită… Simt că nu mai pot. Parcă nu contez pentru nimeni aici.

Ana m-a privit cu compasiune.

— Știi… și eu am trecut prin asta când am stat cu socrii mei. Dar până la urmă am zis „stop”. Mi-am găsit un job la oraș și m-am mutat cu chirie. Nu e ușor, dar măcar sunt liberă.

Cuvintele ei au rămas cu mine toată ziua. Seara, când spălam vasele și Viorica îmi dădea indicații peste umăr, m-am gândit: oare chiar așa trebuie să fie viața mea? Oare chiar trebuie să rabd totul doar pentru că „așa e la țară”?

Într-o noapte n-am mai putut dormi. M-am ridicat din pat și am început să scriu o scrisoare pentru Radu:

„Radu,
Nu mai pot trăi așa. M-am săturat să fiu invizibilă în propria mea viață. Am nevoie de sprijinul tău sau trebuie să plec undeva unde să pot respira din nou.”

A doua zi dimineață i-am dat scrisoarea înainte să plece la serviciu. A citit-o în tăcere, apoi m-a privit lung.

— Irina… Nu vreau să te pierd. Hai să vorbim cu ai mei diseară.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat toți patru la masă și Radu a început:

— Mamă, tată… Irina are nevoie de ajutor. Nu poate face totul singură. E însărcinată și trebuie să o protejăm.

Viorica s-a uitat urât la mine.

— Ptiu! Pe vremea mea făceam muncile câmpului până în ziua nașterii! Acum toate-s domnișoare…

Nea Gheorghe a tăcut. Dar Radu a insistat:

— Nu e corect ce faceți. Dacă nu se schimbă nimic, plecăm amândoi la oraș.

A fost pentru prima dată când cineva a luat apărarea mea în fața lor. Nu știu dacă s-au schimbat cu adevărat după acea discuție — Viorica tot bombănește pe la colțuri — dar cel puțin acum Radu mă ajută mai mult și încearcă să fie prezent.

Uneori mă întreb dacă sacrificiul femeilor din satele noastre chiar merită prețul plătit: singurătatea, lipsa de recunoaștere, durerea tăcută care se adună zi după zi. Oare câte dintre noi trăim vieți pe care nu ni le-am dorit niciodată? Și câte avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea îi va face pe unii să se gândească mai mult la femeile invizibile din casele lor.