De ce nu voi mai avea grijă niciodată de nepotul meu: O poveste despre iubire, durere și limite

— Mamă, te rog, nu am pe nimeni altcineva! vocea Ioanei, fiica mea, răsuna în telefon cu o disperare pe care nu o mai auzisem de mult. Era marți dimineața, ploua mărunt la geam, iar eu abia reușisem să-mi termin cafeaua. Mă simțeam obosită, cu o durere surdă în spate și o stare de neliniște care nu mă părăsea de câteva zile. Dar când e vorba de familie, cine are timp să se gândească la sine?

— Bine, Ioana, vin. Dar să știi că nu mă simt prea grozav… am încercat să-i spun, dar deja îmi mulțumea cu voce tremurată și închidea.

Am ajuns la apartamentul lor din Militari cu sufletul strâns. Rareș, nepotul meu de șase ani, era palid și moale ca o păpușă veche. Tușea și avea febră. Ioana era deja în ușă, cu geanta pe umăr.

— Mama, trebuie să ajung la serviciu. Șeful mi-a spus clar: dacă mai lipsesc o zi, mă dă afară. Te rog, ai grijă de el! O să revin cât pot de repede.

Nici nu apucasem să-i spun că și eu am programare la medic după-amiază. Am dat din cap și am rămas singură cu Rareș. L-am ținut în brațe, i-am pus comprese reci pe frunte și i-am citit povești. La un moment dat, mi s-a făcut rău de oboseală. M-am așezat lângă el pe canapea și am adormit pentru câteva minute.

Când m-am trezit, Rareș plângea. Avea nevoie la baie și nu reușise să se ridice singur. M-am simțit vinovată până în măduva oaselor. L-am spălat, l-am schimbat și i-am promis că nu-l mai las singur nicio clipă.

Pe la prânz, am încercat să-i dau supă, dar a vomitat totul pe covor. Am curățat în tăcere, cu lacrimi în ochi. Mă simțeam neputincioasă și depășită. Telefonul Ioanei suna mereu ocupat.

Spre seară, când a venit acasă, Ioana a intrat val-vârtej:

— Ce s-a întâmplat aici? De ce miroase a vomă? De ce e Rareș atât de palid? Ai stat cu el sau ai dormit?

M-am blocat. Nu știam ce să răspund mai întâi. Am încercat să-i explic că am făcut tot ce am putut, că sunt obosită și bolnavă și eu.

— Mamă, dacă nu poți avea grijă de el cum trebuie, mai bine spune-mi! Nu vreau să-l las pe mâna cuiva care nu e atent! a spus ea cu voce ridicată.

M-au durut cuvintele ei ca niște ace în inimă. Eu? Eu care am crescut-o singură după ce tatăl ei ne-a părăsit? Eu care am renunțat la tot pentru ea? Acum eram doar o bătrână inutilă?

Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă ploua torențial. Mergeam încet, cu umbrela strânsă la piept și lacrimile curgând pe obraji.

În zilele următoare n-am mai vorbit cu Ioana. M-a sunat doar ca să-mi spună că Rareș e mai bine și că l-a dus la bunica din partea tatălui lui.

M-am simțit trădată și folosită. Toată viața mea am fost acolo pentru ea: când avea nevoie de bani, când era bolnavă, când a divorțat… Acum eram bună doar când nu avea altcineva la îndemână.

Seara stau singură în bucătărie și mă uit la poza lui Rareș de pe frigider. Îmi lipsește râsul lui, îmi lipsesc îmbrățișările lui calde. Dar nu mai pot. Nu mai pot să fiu mereu ultima soluție, mereu vinovată dacă ceva nu merge bine.

Prietena mea Viorica mi-a spus:

— Tu trebuie să-ți pui limitele tale! Nu ești obligată să te sacrifici mereu! Copiii noștri trebuie să învețe că și noi avem dreptul la odihnă și respect.

Dar cum să-i explic asta Ioanei? Cum să-i spun că nu mai pot? Că mi-e frică să nu-l dezamăgesc pe Rareș? Că mă doare fiecare reproș al ei ca o rană veche care nu se vindecă?

Într-o seară am primit un mesaj scurt: „Mama, ai timp mâine să stai iar cu Rareș?”

Am respirat adânc și am scris: „Nu pot. Am nevoie de odihnă.”

Nu mi-a răspuns.

Poate că sunt egoistă. Poate că sunt slabă. Dar știu sigur că nu mai pot trăi cu sentimentul că nu sunt niciodată suficient de bună.

Oare câți dintre noi, bunicii României, ne simțim folosiți și neînțeleși? Oare când vom avea curajul să spunem „ajunge”?