Când casa nu mai e acasă: Povestea unei mame românce care a pierdut totul pentru familie

— Nu mai trimite bani, mamă! Avem destul, nu mai e nevoie!
Vocea fiului meu, Radu, răsuna în telefon cu o nerăbdare pe care nu o recunoșteam. Era deja a treia oară în luna aceea când îmi spunea același lucru. Dar eu nu puteam să mă opresc. Mă numesc Mariana și, de aproape zece ani, viața mea s-a împărțit între bătrânii din Italia și dorul de casă, de Fălticeni, de copiii mei.

Am plecat când Radu avea doisprezece ani și Ana abia împlinise opt. Soțul meu, Ion, rămăsese acasă să aibă grijă de ei și de gospodărie. Îmi amintesc cum am plâns în autocarul care mă ducea spre Roma, strângând la piept poza lor. Mi-am promis atunci că voi face orice ca să le fie bine.

Anii au trecut greu. Am spălat podele, am schimbat pampersi, am suportat umilințe și dor. În fiecare lună trimiteam bani acasă: pentru hainele copiilor, pentru facturi, pentru renovarea casei. Vorbeam cu ei pe Skype, îi vedeam crescând prin ecranul rece al laptopului. Ion îmi spunea mereu: „Stai liniștită, Mariana, totul e bine aici.”

Într-o zi, la început de vară, am decis să mă întorc definitiv. Strânsesem destui bani cât să nu mai fie nevoie să plec. Mi-am cumpărat bilet și am anunțat familia: „Vin acasă!”

Când am ajuns în fața porții, inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Casa era vopsită frumos, curtea curată. Dar când am intrat, am simțit un aer străin. Ana era la liceu, Radu la facultate în Iași. Ion m-a întâmpinat cu un zâmbet forțat.

— Ce faci aici așa devreme? Nu trebuia să vii peste două săptămâni?

— Mi-a fost dor… Am vrut să vă fac o surpriză.

A evitat să mă privească în ochi. Am simțit un fior rece pe șira spinării.

În zilele următoare, am încercat să-mi regăsesc locul în familie. Dar copiii erau distanți. Radu venea rar acasă și stătea mai mult pe telefon. Ana mă privea ca pe o străină.

— Mamă, nu mai suntem copii… Ne-ai lipsit prea mult timp.

Ion era mereu ocupat. Pleca dimineața devreme și se întorcea târziu. Într-o seară, l-am întrebat:

— Ion, ce se întâmplă cu noi? Parcă nu mai suntem o familie…

A oftat adânc și a evitat răspunsul.

Într-o zi, am găsit din greșeală o scrisoare într-un sertar. Era de la o femeie din sat. Cuvintele ei erau pline de pasiune și promisiuni. Mâinile îmi tremurau când am citit: „Te aștept diseară ca de obicei…”

Am simțit cum tot ce construisem se prăbușește peste mine. M-am dus la Ion cu scrisoarea în mână.

— De cât timp? — am șoptit printre lacrimi.

A tăcut mult timp.

— De vreo doi ani… Nu mai știam dacă te întorci vreodată.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit trădată, inutilă, ca o umbră în propria casă.

Copiii au aflat repede. Ana a țipat la mine:

— Dacă ai fi fost aici, poate nu s-ar fi întâmplat!

Radu a plecat fără să spună nimic.

Zilele au devenit un chin. Mâncam singură la masă. Casa pe care o visasem plină de râsete era acum goală și rece.

Într-o noapte, Ana a venit la mine plângând:

— Mamă… Îmi pare rău… Mi-e greu fără tine… Dar nu știu cum să te mai simt aproape…

Am strâns-o în brațe și am plâns împreună.

Au trecut luni de atunci. Ion s-a mutat la femeia aceea. Copiii mă vizitează rar. Am încercat să-mi găsesc rostul: fac voluntariat la biserică, ajut bătrânii din sat, dar rana din suflet nu se vindecă.

Mă întreb adesea: oare merită sacrificiul? Cât poți da din tine fără să pierzi tot? Dacă aș fi rămas acasă, ar fi fost altfel? Sau destinul nostru era deja scris?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria de mamă și unde începe dreptul la fericire?