„Un Ultim Rămas Bun: Recunoștință pentru a Doua mea Mamă în Inima Orașului”

În vastul oraș București, unde visurile sunt atât create, cât și distruse, eu, Cătălin, m-am găsit pierdut printre zgârie-norii înalți și fluxurile nesfârșite de chipuri. Aici, în această metropolă neîncetată, am întâlnit-o pe Delia, o femeie a cărei influență asupra vieții mele a fost la fel de profundă ca orașul însuși.

Călătoria mea către București a început curând după moartea mamei mele, Camelia. Ea fusese lumea mea, iar plecarea ei bruscă a lăsat un gol în mine care părea de neînvins. Cu nimic mai mult decât o valiză și un inimă plină de durere, m-am mutat din micul nostru oraș din Oltenia la București, căutând un nou început, dar găsind doar disperare.

A fost în adâncul singurătății mele că Delia a apărut ca un far. O prietenă a mamei mele târzii, ea m-a recunoscut dintr-o fotografie pe care Camelia i-o arătase cândva. Delia, cu zâmbetul ei călduros și ochii care păreau să înțeleagă tristețea pe care o purtam, și-a asumat rolul de a mă ghida.

Delia era tot ceea ce nu eram eu — încrezătoare, isteață și profund integrată în țesătura vieții urbane. Ea deținea o mică librărie în Centrul Vechi, un refugiu liniștit de literatură și calm în orașul agitat. Acolo m-a învățat nu doar despre cărți, ci și despre reziliență și speranță. Sub îndrumarea ei, am învățat să navighez complexitățile vieții urbane, de la hărțile metroului la regulile nescrise ale etichetei urbane.

Pe măsură ce lunile s-au transformat în ani, dependența mea de înțelepciunea și bunătatea Deliei a crescut doar. Ea a devenit a doua mea mamă, mentorul meu și ancora mea într-un oraș care altfel părea să mă antreneze în curentul său neîncetat. Librăria ei a devenit un sanctuar, un loc unde puteam scăpa de haosul lumii exterioare și găsi alinare în poveștile care umpleau rafturile.

Dar timpul, așa cum învățasem prea dureros cu mama mea, Camelia, nu așteaptă pe nimeni. Delia, care lupta de câțiva ani cu o boală, a devenit mai slabă. Am privit neputincios cum femeia vibrantă care m-a învățat atât de multe începea să se stingă. În ciuda celor mai buni medici și tratamente pe care le puteam oferi, starea ei s-a înrăutățit, și a devenit clar că timpul nostru împreună se apropia de sfârșit.

Într-o seară rece de toamnă, când frunzele pictau orașul în nuanțe de portocaliu și roșu, Delia m-a chemat la ea. În camera ei de spital, cu sunetele orașului zumzăind slab prin fereastră, mi-a luat mâna. Strânsoarea ei era slabă, dar vocea ei era fermă când mi-a mulțumit că am fost fiul ei în spirit, dacă nu și prin sânge. Lacrimile mi-au estompat vederea pe măsură ce îi mulțumeam pentru tot, pentru că a umplut golul lăsat de mama mea, pentru că m-a învățat să supraviețuiesc, pentru că a fost familia mea.

Delia a trecut în acea noapte, lăsându-mă din nou singur în vastitatea Bucureștiului. Librăria, moștenirea ei, mi-a fost lăsată mie. În fiecare zi, pe măsură ce stau printre cărțile pe care amândoi le-am iubit, simt greutatea absenței ei. Orașul nu mai pare plin de oportunități, ci mai degrabă răsună cu singurătatea pierderilor mele.

Am reușit să îmi iau rămas bun, să îmi exprim recunoștința, dar a fost o consolare slabă. Orașul, odată un far al noilor începuturi, acum părea un memento nesfârșit al tuturor lucrurilor pe care le pierdusem.