Între dragoste și reproșuri: Firul subțire dintre mine și fiica mea

— De ce nu poți să fii și tu ca mama lui Radu? Mereu e acolo, mereu știe ce să facă!
Vocea Irinei răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care dă în clocot. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar inima mi se strânge ca un pumn. Mă uit la ea, fiica mea, cu ochii mari și umezi, și simt că nu mai am aer.
— Irina, fac tot ce pot… dar nu pot să fiu altcineva decât sunt, îi răspund încet, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

Nu e prima dată când avem discuția asta. De când s-a căsătorit cu Radu, totul s-a schimbat între noi. Socrii ei, oameni cu bani și timp liber, îi aduc cumpărături, îi plimbă copiii în parc, îi gătesc feluri sofisticate. Eu… eu vin după schimbul de noapte de la spital, cu ochii roșii și mâinile crăpate de la dezinfectant. Îi aduc pâine caldă și o îmbrățișare grăbită. Atât pot.

În seara aceea, după ce pleacă supărată, rămân singură în bucătărie. Mă uit la masa pe care am pus tot ce am avut mai bun: sarmale, cozonac, salată boeuf. Nimic nu pare să conteze. Mă simt ca o umbră în viața ei. Îmi amintesc cum era mică și venea alergând la mine cu genunchii juliți. Atunci eram eroul ei. Acum sunt doar o povară.

A doua zi, la spital, încerc să-mi ascund tristețea sub masca profesionalismului. Colega mea, Lidia, mă întreabă:
— Ce ai pățit, Mariana? Pari abătută.
— Nimic… doar oboseală.
Dar adevărul e că mă simt vinovată. Poate n-am fost destul de prezentă. Poate am muncit prea mult. Poate am pus cariera înaintea familiei. Dar altfel nu se putea. După ce soțul meu a murit într-un accident stupid la combinat, am rămas singure. Trebuia să supraviețuim.

Seara, primesc un mesaj scurt de la Irina: „Nu mai veni mâine. Mama lui Radu se ocupă.” Mă prăbușesc pe pat și plâng în pernă ca un copil. Mă doare să fiu dată la o parte din viața ei. Mă doare că nu sunt suficientă.

Trec zilele una după alta. Îmi văd nepoții doar în poze pe Facebook. Irina nu-mi răspunde la telefon. Odată, o văd pe stradă cu soacra ei – râd amândouă, împingând căruciorul. Mă ascund după un colț de bloc să nu mă vadă. Mă simt mică și inutilă.

Într-o duminică, Lidia mă ia de mână:
— Hai la biserică cu mine. Poate îți găsești liniștea.
Nu cred că Dumnezeu are timp pentru mine, dar mă duc. În liniștea bisericii vechi din centru, îmi dau seama cât de singură sunt. Îmi vine să urlu: „De ce nu pot să fiu mama de care are nevoie?”

După slujbă, mă hotărăsc să-i scriu Irinei o scrisoare:
„Draga mea fată,
Știu că te-am dezamăgit. Știu că nu pot să-ți ofer tot ce-ți oferă ceilalți. Dar te iubesc mai mult decât orice pe lume. Am muncit toată viața ca să-ți fie ție bine. Poate n-am știut să arăt asta mereu. Dar dacă ai nevoie de mine, voi fi aici – oricând.”

Nu primesc răspuns zile întregi. Într-o seară târzie, aud soneria. Deschid ușa și o văd pe Irina cu ochii roșii:
— Mamă… îmi pare rău… Am fost nedreaptă cu tine.
O iau în brațe și plângem amândouă ca două copile rătăcite.

— Mi-e greu fără tine, zice ea printre sughițuri. Dar mi-e greu și cu tine… Nu știu ce vreau.
— Nici eu nu știu mereu ce e bine… Dar știu că te iubesc.

Începem să vorbim despre toate lucrurile nespuse: despre lipsa tatălui ei, despre frica mea de a nu greși, despre invidia față de familia lui Radu care pare perfectă din afară.

— Nu vreau să te pierd, mamă…
— Nici eu pe tine.

Încet-încet, găsim o cale să ne apropiem din nou. Nu e ușor – încă mai apar reproșuri, încă mai simt vinovăție când nu pot fi prezentă la fiecare aniversare sau serbare. Dar Irina începe să vadă cât m-am sacrificat pentru ea.

Într-o seară liniștită, stăm amândouă pe balcon și privim luminile orașului.
— Mamă… crezi că dragostea e de ajuns ca să vindecăm tot ce s-a rupt?
O privesc lung și mă întreb: Oare chiar e suficient să iubești? Sau trebuie să înveți să ierți – pe ceilalți și pe tine însuți?

Voi ce credeți? Dragostea de mamă poate repara totul sau unele răni rămân pentru totdeauna?