De fiecare dată când ginerele meu intră pe ușă, eu trebuie să dispar: povestea unei bunici din România

— Mamă, te rog, nu mai sta în hol! Dacă vine Vlad și te vede aici, iar se supără…

Vocea Ioanei, fiica mea, tremură. Mă uit la ea și simt cum mi se strânge inima. Sunt în casa lor de două săptămâni, de când s-a născut Maria, nepoata mea. Am venit să ajut, să fiu aproape, să le fiu sprijin. Dar de fiecare dată când Vlad, ginerele meu, intră pe ușă, eu trebuie să dispar. Mă ascund în camera mică de la capătul holului, cu ușa trasă și lumina stinsă, ca să nu deranjez. Așa e regula lui: „Vreau liniște când vin acasă. Nu suport aglomerația.”

Nu am spus niciodată nimic. Am crescut cu ideea că soacra trebuie să fie discretă, să nu se bage. Dar doare. Doare să-mi văd fiica obosită, cu cearcăne adânci sub ochi, și să nu pot să-i spun decât în șoaptă: „Hai, lasă-mă pe mine cu Maria.” Doare să aud râsetele nepoatei mele din sufragerie și să nu pot merge la ea decât când Vlad e plecat la serviciu.

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei, m-am grăbit să mă retrag în camera mea. Am auzit ușa trântindu-se și vocea lui ridicată:

— Ioana, iar e maică-ta aici? Ți-am spus că vreau să am intimitate în casa mea!

Ioana a tăcut. Știu că îi e greu. Știu că mă iubește și că are nevoie de mine. Dar între mine și Vlad e un zid pe care nu-l pot trece.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru ea. Cum am muncit douăzeci de ani la fabrica de confecții din orașul nostru mic din Moldova ca să-i pot plăti facultatea la București. Cum am rămas singură după ce tatăl ei a murit și mi-am găsit alinarea doar în visurile ei. Acum, când aș vrea doar să-i fiu aproape, simt că sunt un musafir nedorit.

A doua zi dimineață, Ioana a venit la mine cu ochii roșii:

— Mamă, Vlad zice că ar trebui să te întorci acasă câteva zile… Să ne mai liniștim.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mi-am strâns lucrurile în tăcere. Maria dormea liniștită în pătuțul ei alb. M-am aplecat peste ea și i-am șoptit:

— Bunica te iubește mult, puiule. O să mă întorc.

Pe drum spre garsoniera mea mică din cartierul vechi al orașului, am plâns ca un copil. M-am simțit inutilă, ca o povară pe care nimeni nu o vrea cu adevărat.

Zilele au trecut greu. Ioana mă suna rar; Vlad era mereu acasă sau lucra de acasă. Îmi lipsea mirosul Mariei, râsul ei cristalin. Îmi lipsea chiar și oboseala aceea dulce după o zi întreagă de legănat și schimbat scutece.

Într-o seară, Ioana m-a sunat plângând:

— Mamă, nu mai pot! Vlad e tot mai nervos, Maria plânge mult… Mi-e dor de tine.

Am simțit un val de furie și neputință. Cum poate cineva să-ți interzică să-ți vezi copilul? Să-ți ții nepoata în brațe? Dar știam că dacă mă întorc fără acordul lui Vlad, scandalul va fi și mai mare.

A doua zi am primit un mesaj de la Vlad: „Poți veni pentru câteva ore, dar vreau liniște.”

Am mers cu inima strânsă. Când am intrat pe ușă, Maria m-a recunoscut și a zâmbit larg. Ioana m-a îmbrățișat repede, ca și cum s-ar fi temut că cineva ne vede.

Vlad era în dormitor cu laptopul pe genunchi. Nici nu s-a uitat la mine. Am stat cu Maria cât am putut, dar tot timpul am simțit privirea lui grea din spatele ușii întredeschise.

La plecare, Ioana mi-a șoptit:

— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac.

Am plecat din nou cu sufletul gol. În tramvaiul care mă ducea spre casă, am privit fețele obosite ale celorlalți oameni. Câți dintre ei or fi simțit vreodată că nu au loc niciunde?

În zilele următoare am început să mă gândesc serios dacă nu cumva eu sunt problema. Poate chiar deranjez… Poate Vlad are dreptate: fiecare familie are nevoie de intimitate.

Dar apoi îmi amintesc cum era mama mea: mereu prezentă, mereu gata să ajute, chiar dacă uneori era prea mult. Niciodată nu m-am simțit singură cât timp trăia ea.

Într-o duminică dimineață, Ioana a venit la mine cu Maria în brațe. Era palidă și obosită.

— Mamă… Nu mai pot trăi așa. Îmi e frică să vorbesc cu Vlad despre orice. Nu vreau ca Maria să crească într-o casă plină de tăceri și resentimente.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

— Fata mea… Nu trebuie să accepți orice doar ca să fie liniște în casă. Și eu am greșit că am tăcut atâta timp.

În ziua aceea am decis împreună că trebuie să vorbim cu Vlad deschis. Seara, când a venit acasă, Ioana i-a spus hotărât:

— Mama are dreptul să fie parte din viața noastră! Dacă nu poți accepta asta, atunci avem o problemă serioasă.

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— Nu vreau ca cineva să-mi invadeze spațiul! E casa mea!

— E casa noastră! — i-a răspuns Ioana pentru prima dată cu voce tare.

A urmat o ceartă lungă, dureroasă. Eu am stat într-un colț cu Maria în brațe și m-am rugat ca fata mea să găsească puterea pe care eu n-am avut-o niciodată.

Nu știu ce va fi mai departe. Poate Vlad va pleca; poate Ioana va rămâne singură cu Maria; poate vom găsi o cale să fim împreună fără atâtea reguli și frici.

Dar știu sigur că nu mai vreau să fiu invizibilă în propria familie.

Oare câte mame și bunici din România trăiesc aceeași poveste? Oare cât timp vom mai accepta să fim „prea mult” pentru cei pe care îi iubim cel mai mult?