Să lași totul în urmă: Povestea mea despre curaj, vinovăție și libertate

— Nu poți să faci asta, Ilinca! Nu poți să ne lași aici, ca pe niște câini pe marginea drumului!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de aburul anilor. Era seară, iar mama stătea la masă, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, privindu-mă fără să spună nimic. În aer plutea miros de lemn ars și supă de găină, dar și ceva greu, ca o piatră pe piept.

Aveam douăzeci și unu de ani și tocmai îi anunțasem că plec la București. Nu pentru o vizită, nu pentru o lună, ci să-mi încerc norocul acolo, să scap de sărăcia care ne ținea pe loc. Vlad, fratele meu mai mare cu patru ani, era furios. Îl vedeam cum își strânge pumnii, cum îi tremură buza de jos. El rămăsese aici după ce tata ne părăsise, ajutând-o pe mama la fermă. Eu eram „fata cea mică”, cea care trebuia să stea aproape, să nu-și uite rădăcinile.

— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc aici doar pentru că așa trebuie! Am nevoie să respir, să văd ce pot face cu adevărat! am izbucnit eu, simțind cum mi se strânge gâtul.

Mama a oftat adânc. — Fiecare pas are un preț, Ilinca. Să nu uiți asta.

Am plecat două zile mai târziu, cu un rucsac vechi și câteva haine. În autogara din Bacău, Vlad nici măcar nu s-a uitat la mine. Mama m-a îmbrățișat scurt, fără lacrimi. „Ai grijă de tine”, mi-a șoptit.

Ajunsă în București, am simțit pentru prima dată ce înseamnă să fii singur. Orașul era uriaș, rece și indiferent. Am stat la o prietenă din liceu, Andreea, într-o garsonieră din Drumul Taberei. Primele luni au fost un șoc: joburi prost plătite la fast-food-uri, priviri reci de la colegi grăbiți, nopți în care plângeam în pernă de dorul casei.

Dar încet-încet am început să mă ridic. Am găsit un post de recepționeră la o clinică privată. Am cunoscut oameni noi: pe Radu, care m-a învățat să nu mă tem de metrou; pe Simona, care m-a invitat la primul concert din viața mea; pe domnul Petrescu, patronul clinicii, care mi-a spus într-o zi: „Ilinca, ai ceva ce nu se poate cumpăra – curajul.”

În tot acest timp, acasă lucrurile se schimbau. Mama îmbătrânea văzând cu ochii. Vlad îmi scria rar și doar ca să-mi amintească ce egoistă sunt: „Tu te distrezi la oraș și noi tragem aici ca proștii.” Mă durea fiecare cuvânt. Îmi era rușine când îmi cumpăram o cafea scumpă sau când ieșeam cu colegii la film.

Într-o zi de toamnă am primit un telefon de la mama: „Ilinca, Vlad s-a certat rău cu mine. Zice că nu mai poate singur.” Am simțit cum mă prăbușesc. M-am întors acasă pentru câteva zile. Satul era neschimbat – aceleași ulițe pline de noroi, aceleași fețe obosite. Vlad m-a întâmpinat cu răceală.

— Ți-e bine acolo? Ai uitat cine ești?
— Nu am uitat nimic, Vlad. Dar nici nu pot trăi viața altcuiva.

A izbucnit: — Tu crezi că mie îmi place aici? Dar cineva trebuie să rămână! Cineva trebuie să aibă grijă de mama!

Am stat până noaptea târziu vorbind în curte. Am plâns amândoi. I-am spus cât de greu mi-e și mie, cât mă apasă vinovăția. El mi-a spus că se simte abandonat.

— Poate că nu sunt egoistă, Vlad. Poate că doar încerc să fiu eu însămi.

Nu ne-am împăcat atunci. Dar am început să ne scriem mai des. Mama a înțeles că fiecare copil are drumul lui. Vlad a început să iasă mai mult cu prietenii din sat și chiar s-a înscris la niște cursuri online.

Astăzi locuiesc tot în București. Încerc să trimit bani acasă când pot. Îmi vizitez familia de câteva ori pe an. Relația cu Vlad e încă fragilă – uneori mă sună doar ca să-mi spună cât e de greu fără mine.

Dar știu că dacă nu aș fi avut curajul să plec, aș fi rămas captivă într-o viață care nu era a mea.

Mă întreb uneori: Oare e greșit să-ți urmezi visul chiar dacă îi rănești pe cei dragi? Sau e mai rău să trăiești toată viața cu sufletul strivit de regrete?