Unde se oprește inima – Prima noapte la soțul meu, la țară

— Nu pune lingura aia acolo, Ioana! Aici nu suntem la oraș, să facem totul după capul nostru!
Vocea aspră a soacrei mele, doamna Maria, a tăiat aerul din bucătăria mică, cu pereți văruiți și miros de lemn ars. Era prima mea noapte în casa lui Radu, bărbatul pe care îl iubeam, dar care, în acel moment, părea la fel de pierdut ca și mine. Stătea în prag, cu ochii în pământ, incapabil să mă apere sau să-i răspundă mamei lui.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, nu de rușine, ci de furie. În București, nimeni nu-mi spusese vreodată cum să țin lingura sau unde să pun farfuriile. Acolo eram Ioana, fata cu facultate, cu job la agenție, cu prieteni și vise. Aici, eram doar „fata de la oraș”, privită cu suspiciune, ca și cum aș fi venit să le fur ceva.

— Lasă fata, mamă, că nu știe, a încercat Radu să intervină, dar vocea lui s-a stins repede sub privirea doamnei Maria.

— Dacă nu știe, să învețe! Aici nu-i ca la voi, să comanzi pizza și să arunci resturile la gunoi. Aici se muncește, se respectă casa și tradiția!

Am strâns din dinți și am continuat să spăl vasele, deși mâinile îmi tremurau. În mintea mea, se derulau toate avertismentele mamei mele: „Ioana, gândește-te bine! La țară nu e ca la oraș. O să-ți fie greu. O să te judece.” Dar eu nu crezusem că va fi chiar așa. Crezusem că dragostea mea pentru Radu va fi de ajuns.

Cina fusese un chin. Toată familia lui Radu — sora lui, Alina, cu soțul ei, unchiul Vasile și mătușa Ileana — mă priveau de parcă eram o curiozitate. Întrebările veneau una după alta: „Și la voi la oraș ce mâncați? Nu vă e dor de aer curat? Știi să mulgi vaca?” Am încercat să zâmbesc, să răspund politicos, dar fiecare răspuns părea să-i amuze sau să-i irite și mai tare.

După masă, am ieșit pe prispă, să respir. Noaptea era adâncă, liniștea spartă doar de lătratul câinilor și de foșnetul vântului printre nuci. Radu a venit lângă mine, cu mâinile în buzunare.

— Îmi pare rău, Ioana. Mama… e mai greu de mulțumit. Dar o să se obișnuiască. Și tu o să te obișnuiești.

— Nu știu dacă vreau să mă obișnuiesc, Radu. Mă simt ca o intrusă. Parcă nu sunt binevenită aici.

— E doar prima noapte. O să fie mai bine, promit.

Dar nu a fost. În camera mică, cu patul scârțâind la fiecare mișcare, am plâns în tăcere. Mă simțeam prinsă între două lumi: una pe care o lăsasem în urmă și alta care nu voia să mă primească. M-am gândit la prietenele mele din București, la serile de vineri în oraș, la libertatea de a fi eu însămi. Aici, fiecare gest era judecat, fiecare cuvânt cântărit.

Dimineața, soacra m-a trezit devreme.

— Hai, Ioana, la treabă! Avem de muls vaca și de dat de mâncare la găini. Nu stăm la taclale ca la oraș!

Am ieșit în curte, cu ochii umflați de nesomn. Mâinile mi-au înghețat pe găleata de lapte. Soacra mă privea cu o satisfacție ascunsă, ca și cum ar fi așteptat să cedez. Dar nu am cedat. Am încercat să fac tot ce mi-a spus, chiar dacă nu ieșea bine. Am căzut în noroi, am scăpat ouăle, am vărsat laptele. Râsetele Alinei și ale mătușii Ileana mi-au răsunat în urechi.

La prânz, am încercat să ajut la gătit. Soacra mi-a smuls cuțitul din mână.

— Lasă, că nu vreau să ne tăiem pe aici. Mai bine du-te și adu apă de la fântână.

M-am dus. Am tras de găleată, m-am stropit, am alunecat pe pietre. Când m-am întors, cu hainele ude și mâinile roșii de frig, am găsit-o pe Maria vorbind cu vecina, tanti Florica.

— Nu știu ce-o să facem cu fata asta. Nu-i de-a noastră. Prea e moale, prea e visătoare. La oraș nu-i învață nimic bun.

Am simțit cum mă sufoc. Am intrat în cameră și am izbucnit în plâns. Radu a venit după mine.

— Ioana, nu-i asculta. O să treacă. Și eu am avut greu la început, când am plecat la facultate. Dar m-am obișnuit.

— Tu ești de aici, Radu. Eu nu sunt. Nu știu dacă pot să fiu ca ei. Nu vreau să mă pierd pe mine doar ca să le fac pe plac.

— Nu trebuie să te pierzi. Trebuie doar să le arăți că ești puternică. Că nu ai venit să schimbi lumea lor, ci să faci parte din ea.

Am ieșit din cameră, cu ochii umflați, dar cu o hotărâre nouă. Am mers la Maria și i-am spus:

— Știu că nu sunt de-a voastră. Știu că nu mă vreți aici. Dar îl iubesc pe Radu și vreau să încerc. Nu știu să mulg vaca, nu știu să fac sarmale ca dumneavoastră, dar pot să învăț. Dacă mă lăsați.

Maria m-a privit lung, fără să spună nimic. Apoi a dat din cap, scurt.

— Bine, fata mea. Să vedem ce poți.

Au trecut săptămâni până când am simțit că nu mai sunt doar oaspete. Am învățat să mulg vaca, să fac pâine la cuptor, să mă bucur de liniștea câmpului. Dar prejudecățile nu au dispărut. Vecinii încă mă priveau cu suspiciune, Alina încă mă ironiza, iar Maria încă mă testa la fiecare pas. Dar, încet-încet, am început să simt că am un loc acolo. Nu pentru că m-am schimbat, ci pentru că am avut curajul să rămân eu însămi.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câți dintre noi au curajul să treacă peste zidurile pe care le ridicăm între „noi” și „ei”? Oare chiar suntem atât de diferiți sau doar ne e teamă să ne cunoaștem cu adevărat?