Sub masca iubirii: Povestea mea, a lui Vlad și a așteptărilor tatălui meu

— Nu ai de ales, Ana! Familia noastră are nevoie de stabilitate, iar Vlad este singurul care poate să ne asigure viitorul, a tunat tata, cu vocea lui gravă care umplea sufrageria. Mâinile îmi tremurau pe marginea fotoliului, iar privirea mamei, pierdută undeva între covor și perdeaua grea, nu-mi oferea nicio alinare. Aveam douăzeci și șase de ani și simțeam că viața mea nu-mi mai aparține.

Vlad stătea la câțiva pași, cu zâmbetul lui calculat, mereu politicos, mereu gata să spună ce trebuie. Îl cunoșteam de ani buni, era mâna dreaptă a tatălui meu la firmă, omul care nu greșea niciodată. Dar niciodată nu l-am văzut râzând cu adevărat sau vorbind despre visele lui. Când tata mi-a propus să mă mărit cu el, am simțit că mă sufoc. Dar presiunea era prea mare: „E pentru binele familiei”, „Nu poți refuza așa ceva”, „Gândește-te la viitorul nostru”.

— Ana, știu că e greu, dar Vlad te va face fericită, a încercat mama să mă liniștească într-o seară, după ce tata plecase la birou. Am vrut să-i spun că nu vreau fericirea pe care o vede ea, dar m-am oprit. Poate că nu înțelegea. Poate că nici ea nu avusese de ales.

Nunta a fost ca un spectacol regizat până la cel mai mic detaliu. Rochia albă, florile scumpe, invitații importanți. Zâmbeam pentru poze, dar în sufletul meu era doar frig. Vlad îmi șoptea la ureche promisiuni despre o viață liniștită, despre vacanțe exotice și copii cuminți. Dar eu vedeam doar privirea tatălui meu, mulțumit că planul lui mergea înainte.

Primele luni au trecut ca într-un vis urât. Vlad era atent, dar distant. Îmi aducea flori fără motiv, dar nu mă întreba niciodată ce simt sau ce vreau. Seara stătea ore întregi la telefon cu tata, discutând afaceri. Eu mă plimbam singură prin apartamentul nostru nou și rece, încercând să găsesc ceva care să-mi aparțină.

Într-o zi, am găsit un plic pe biroul lui Vlad. Era deschis și din el căzuse o scrisoare cu antetul firmei tatălui meu. Am citit-o fără să vreau: „Dacă totul merge conform planului, în șase luni preluăm acțiunile.” Mâinile mi-au înghețat pe hârtie. Era totul doar o tranzacție? Eu eram doar moneda de schimb?

Seara aceea a fost prima dată când am avut curaj să-l confrunt pe Vlad.

— De ce ai acceptat să te căsătorești cu mine? am întrebat cu voce tremurată.

A ezitat o clipă, apoi a ridicat din umeri:

— Pentru că așa e mai bine pentru toți. Și pentru mine, și pentru tine… și pentru firma tatălui tău.

— Dar pentru mine? Pentru ceea ce simt eu?

— Ana, nu trăim într-o poveste. Viața e despre compromisuri.

Atunci am știut că nu pot continua așa. Am început să lipsesc tot mai des de acasă, să mă refugiez la prietena mea cea mai bună, Irina. Ea era singura care mă asculta fără să mă judece.

— Ana, tu nu ești o piesă pe tabla lor de șah! Trebuie să faci ceva pentru tine!

Dar ce puteam face? Tata nu ar fi acceptat niciodată un divorț. Mama ar fi suferit în tăcere. Iar Vlad… Vlad ar fi pierdut tot ce construise.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un mesaj anonim: „Știi cine e Vlad cu adevărat?” Am ignorat inițial mesajul, dar curiozitatea m-a măcinat zile întregi. Într-un final am decis să-l urmăresc discret. L-am văzut întâlnindu-se cu o femeie necunoscută într-o cafenea mică din centru. Nu păreau doi oameni care discutau afaceri. Gesturile lor erau prea intime.

Când l-am confruntat din nou pe Vlad, nu a mai negat nimic.

— Ana… nu pot să-ți explic totul acum. Sunt lucruri pe care nu le-ai înțelege.

— Încearcă! am strigat printre lacrimi.

— Am făcut totul pentru mine! Pentru că am crescut fără nimic și am vrut să demonstrez că pot ajunge cineva! Da, am folosit această căsătorie ca pe o rampă de lansare… Dar nu te-am mințit când ți-am spus că îmi pasă de tine.

M-am prăbușit pe podea, simțind cum lumea mea se destramă. Toate certitudinile mele dispăruseră.

Am plecat de acasă în acea noapte. Am dormit la Irina și dimineața am sunat-o pe mama.

— Mamă… nu mai pot trăi așa. Nu pot fi fericită dacă nu sunt liberă să aleg.

A plâns la telefon, dar mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată:

— Ana… poate că nici eu n-am avut curajul tău. Dar tu trebuie să-l ai.

Au urmat luni grele: discuții cu avocați, priviri acuzatoare din partea rudelor, telefoane furioase de la tata. Dar pentru prima dată în viață simțeam că respir cu adevărat.

Am început să lucrez ca voluntar la un centru pentru femei abuzate. Acolo am întâlnit povești mult mai dureroase decât a mea și am învățat că libertatea se câștigă greu, dar merită orice preț.

Astăzi locuiesc singură într-o garsonieră micuță din București. Tata încă nu vorbește cu mine, iar Vlad s-a mutat în alt oraș. Mama mă vizitează uneori și îmi aduce plăcinte calde ca atunci când eram copil.

M-am întrebat de multe ori dacă am făcut bine sau rău. Dar știu sigur un lucru: viața mea îmi aparține acum.

Oare câte dintre noi trăim sub masca fericirii impuse? Câte avem curajul să ne alegem propria cale?