Parfumul regretului: Cum un odorizant de baie a declanșat furtuna în familia mea

— Ce-ai pus, Ilinca, în baie? Miroase a spital!
Vocea mamei răsună din hol, tăioasă, cu o notă de panică pe care n-o mai auzisem de la ultima ceartă cu tata. M-am oprit din spălat vasele, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Nu era prima dată când încercam să fac ceva util prin casă, dar niciodată nu se lăsase cu atâta agitație.

— E doar un odorizant natural, am citit pe internet că e mai sănătos decât spray-urile alea chimice, am răspuns încercând să par calmă. Dar vocea mi-a tremurat.

Mama a intrat în bucătărie cu sprâncenele încruntate și prosopul de bucătărie strâns în pumni.

— Natural? Ce-ai pus în el? Că miroase a formol! Parcă ai vrea să ascunzi ceva!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Tata, care citea ziarul la masă, a ridicat ochii și a pufnit:

— Las-o, măi, că încearcă să ajute. Mai bine decât să stea pe telefon toată ziua.

Dar mama nu s-a lăsat:

— Nu-i vorba doar de miros! Azi dimineață m-a întrebat doamna Stanciu dacă nu cumva avem vreo problemă în familie. Cică se simte un iz ciudat pe scară. Ce-o să creadă lumea?

Am vrut să râd, dar m-am abținut. În blocul nostru vechi din cartierul Titan, orice zvon se răspândește mai repede decât știrile la televizor. Și dacă doamna Stanciu a simțit ceva, sigur până seara știa tot blocul.

— E doar o combinație de apă, oțet, bicarbonat și ulei esențial de lavandă… am încercat eu să explic.

— Lavandă? Asta miroase a morgă! s-a răstit mama.

Tata a început să râdă, dar râsul lui nu a făcut decât să o enerveze mai tare pe mama. S-a întors spre mine:

— Ilinca, te rog frumos să arunci porcăria aia și să aerisești bine! Și data viitoare întreabă-mă înainte să faci experimente!

M-am dus în baie cu capul plecat. Am deschis geamul larg și am aruncat borcanul cu „odorizant” la gunoi. Dar nu puteam să nu mă simt nedreptățită. Încercasem doar să ajut. De ce orice gest al meu părea să se transforme într-un motiv de ceartă?

Seara, când am ieșit cu gunoiul, m-am întâlnit pe scară cu doamna Stanciu. M-a privit lung, cu ochii ei mici și ageri.

— Sărut mâna, Ilinca. Totul e bine la voi? Am simțit un miros tare ciudat azi… Să nu fie vreo scurgere sau ceva mai grav…

Am zâmbit forțat:

— Nu, doamnă, am încercat eu un odorizant nou… N-a ieșit prea bine.

A dat din cap suspicioasă:

— Să ai grijă, mamă. Câteodată lucrurile astea mici ascund necazuri mari.

Am urcat înapoi în apartament cu un nod în gât. Cuvintele ei mi-au rămas în minte: „lucrurile astea mici ascund necazuri mari”.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit tot mai tensionată. Mama era mereu nervoasă, tata se retrăgea în camera lui cu ziarul și televizorul dat încet. Eu încercam să evit conflictele, dar orice făceam părea să deranjeze pe cineva.

Într-o seară, când credeam că toată lumea doarme, am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce se întâmplă cu Ilinca… Parcă nu mai e fata mea. Tot timpul e absentă, face tot felul de prostii prin casă… Poate că am greșit undeva…

M-am strecurat în camera mea și am plâns în pernă. Nu era prima dată când mă simțeam străină în propria familie, dar acum durerea era mai ascuțită ca niciodată. Un simplu borcan cu apă și lavandă scosese la iveală toate frustrările adunate între noi.

A doua zi dimineață, tata m-a găsit la bucătărie făcând cafeaua.

— Ilinca, hai să mergem la piață împreună. N-am mai făcut asta de mult.

Am acceptat fără să comentez. Pe drum, tata a tăcut mult timp, apoi a spus:

— Știi… mama ta nu e supărată pe tine. E doar obosită. Și eu sunt obosit. Parcă nu mai știm să vorbim unii cu alții fără să ne certăm pentru nimicuri.

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Poate că ar trebui să încercăm altfel… Să ne spunem ce ne doare fără să țipăm sau să ne ascundem după glume proaste sau mirosuri ciudate.

L-am privit lung. Era pentru prima dată când tata vorbea atât de deschis despre problemele noastre.

Când ne-am întors acasă, mama ne aștepta cu masa pusă. Am mâncat împreună fără să ne certăm. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o familie.

Seara aceea a fost începutul unei schimbări mici, dar importante. Am început să vorbim mai mult, să ne ascultăm și să râdem împreună chiar și de eșecurile mele culinare sau de „experimentele” mele casnice.

Uneori mă gândesc cât de ușor se poate rupe liniștea într-o familie din cauza unui lucru mărunt — un borcan cu lavandă sau o vorbă spusă la nervi. Dar poate tocmai aceste momente ne arată cât de mult avem nevoie unii de alții.

Oare câți dintre noi nu ne pierdem în detalii și uităm ce contează cu adevărat? Dacă n-aș fi făcut acel odorizant prostesc, oare am fi ajuns vreodată să vorbim sincer despre ce ne doare?