Între iubire și trădare: Povestea unei familii destrămate

— Nu mai pot, Darius! Nu mai pot să vin la spital în fiecare zi. Am și eu viața mea! — vocea lui Cosmin răsuna rece, aproape străină, pe holul alb al spitalului din Ploiești. M-am uitat la el, încercând să-i citesc pe chip vreo urmă de regret sau măcar de oboseală, dar ochii lui erau goi. Mama era dincolo de ușa secției de oncologie, slăbită, cu pielea trasă peste oase, iar eu simțeam cum lumea mea se prăbușește.

Nu-mi imaginam vreodată că fratele meu, cel cu care împărțeam copilăria, va ajunge să ne întoarcă spatele în cel mai greu moment. Tata murise acum patru ani, iar mama era tot ce ne mai rămăsese. Cancerul a venit pe neașteptate, ca o furtună care nu iartă nimic în cale. Din ziua diagnosticului, am știut că va fi greu, dar niciodată nu m-am gândit că voi fi singurul care va duce această luptă.

— Cosmin, te rog… e mama noastră! Nu pot să fac totul singur! — vocea mi s-a frânt, dar el a ridicat din umeri.

— Darius, eu am familie, am serviciu. Nu pot să lipsesc mereu. Tu oricum nu ai copii, nu ai nevastă… Poți să stai cu ea.

Cuvintele lui au tăiat mai adânc decât orice boală. M-am simțit mic, inutil și trădat. Cum putea să spună asta? Cum putea să creadă că viața mea e mai puțin importantă doar pentru că nu am o familie „tradițională”? Am rămas pe holul acela minute bune după ce a plecat, încercând să-mi adun gândurile și să-mi stăpânesc lacrimile.

Zilele au început să curgă una după alta, toate la fel de grele. Dimineața mergeam la muncă — sunt profesor de istorie la un liceu din oraș — iar după-amiaza alergam la spital sau acasă, unde mama avea nevoie de îngrijire permanentă. Îi schimbam pansamentele, îi făceam injecțiile, îi citeam din cărțile ei preferate ca să-i mai alung gândurile negre. Uneori mă privea cu ochii mari și triști:

— Darius, unde e Cosmin? Nu vine azi?

Îi mințeam mereu:

— E ocupat la serviciu, mamă. O să vină mâine.

Dar știam că nu va veni. Și ea știa. Într-o seară, când îi dădeam ceaiul cald, mi-a prins mâna și mi-a spus încet:

— Să nu-l urăști pe fratele tău. Fiecare duce crucea lui.

Am simțit cum mi se strânge inima. Cum să nu-l urăsc? Cum să nu simt furie când eu mă sting încet lângă ea și el trăiește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

Prietenii mei au început să se îndepărteze. Nu mai aveam timp de nimic: nici de ieșiri, nici de discuții lungi la telefon. Unii mă sunau din când în când:

— Darius, hai la o bere! Ai nevoie să ieși din casă!

Dar refuzam mereu. Cum puteam să mă distrez când mama se stingea încet lângă mine?

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele acopereau trotuarele orașului și aerul mirosea a ploaie rece, mama m-a rugat să-l chem pe Cosmin. Voia să-l vadă înainte să fie prea târziu. L-am sunat cu inima strânsă.

— Cosmin, te rog… Mama nu mai are mult. Vrea să te vadă.

A tăcut câteva secunde.

— O să încerc să ajung mâine.

A venit după trei zile. A intrat în cameră cu un buchet de flori și un zâmbet forțat. Mama l-a privit lung, apoi i-a luat mâna între palmele ei slabe:

— Să aveți grijă unul de altul…

Cosmin a plecat după zece minute. Nu l-am mai văzut până la înmormântare.

Când mama s-a stins, am simțit că tot universul meu s-a golit. Casa era prea mare și prea tăcută fără ea. Cosmin a venit la parastas cu soția lui și cei doi copii. A stat retras într-un colț și n-a schimbat prea multe vorbe cu mine. După slujbă, m-a tras deoparte:

— Darius… știu că ești supărat pe mine. Dar fiecare are viața lui. Nu putem trăi mereu pentru alții.

Am vrut să țip la el, să-i spun cât m-a durut absența lui, cât de greu mi-a fost singur. Dar n-am putut. Am simțit doar un gol imens între noi doi — un gol pe care nici timpul nu cred că-l va umple vreodată.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas: predau la liceu, citesc mult și uneori mă plimb prin parcul unde mergeam cu mama când eram copil. Dar rana rămâne acolo — o rană care nu se vede, dar doare în fiecare zi.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva. Dacă am cerut prea mult de la Cosmin sau dacă el pur și simplu nu a putut duce povara asta alături de mine. Poate că fiecare om reacționează diferit la suferință și la responsabilitate.

Dar încă mă bântuie întrebarea: cum poți ierta pe cineva care a abandonat familia atunci când avea cea mai mare nevoie? Și dacă nu poți ierta… cum mergi mai departe fără ca sufletul tău să se împietrească?