Un vechi penson și tăcerea dintre noi

— Ce faci acolo, Ilinca? Vocea mamei m-a izbit ca un bici, răsunând din pragul ușii, în timp ce eu încercam să ascund repede pensonul murdar de vopsea sub o cârpă veche. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea nebunește. Era pentru prima dată când mă simțeam prinsă asupra faptului, ca și cum aș fi furat ceva interzis.

— Nimic, mamă… doar curățam puțin pe aici, am bâiguit, evitând să o privesc în ochi.

Ea a pășit în șopron, cu pași apăsați, și a privit în jur. Ochii ei au zăbovit o clipă pe cutia cu vopsele pe care o găsisem printre lucrurile bunicului. Am simțit cum aerul dintre noi se îngroașă, ca o ceață grea care nu te lasă să respiri.

— Ți-am spus de atâtea ori: lasă prostiile astea! Nu ne ajută la nimic. Uite ce e de făcut prin casă, și tu pierzi vremea cu fleacuri.

M-am strâns și mai tare în mine însămi. Cuvintele ei mă loveau de fiecare dată cu aceeași forță, dar azi parcă mă dureau mai tare. Poate pentru că, pentru prima dată, simțeam că am găsit ceva care e doar al meu. Pensonul acela vechi, cu firele rărite și mânerul crăpat, părea să-mi spună o poveste pe care nimeni nu voia să o asculte.

După ce mama a plecat bombănind, am rămas singură în șopron. Am tras adânc aer în piept și am privit din nou pensonul. L-am trecut ușor prin vopseaua uscată de pe marginea cutiei și am început să desenez pe o bucată de carton găsită printre lemnele bunicului. Liniile ieșeau stângace, dar pentru mine erau începutul unei lumi noi.

În seara aceea, la cină, tăcerea dintre mine și mama era mai apăsătoare ca niciodată. Tata încerca să umple golul cu povești despre câmp și recolte, dar eu simțeam că nu mai pot respira în casa noastră mică din satul acela uitat de lume.

— Ilinca, ai spălat rufele? m-a întrebat mama fără să mă privească.

— Da, mamă…

— Și ai dat de mâncare la găini?

— Da…

Apoi s-a lăsat liniștea. Tata s-a uitat la mine cu o urmă de compasiune în ochi, dar nu a spus nimic. Știa că nu are rost să se pună între mine și mama.

Noaptea târziu, când toți dormeau, am ieșit din nou în șopron. Am pictat până mi-au amorțit degetele și ochii mi s-au umplut de lacrimi. Pentru prima dată în viață simțeam că pot să respir fără teamă.

Așa au trecut săptămânile. Îmi făceam treburile prin gospodărie, mergeam la școală, dar trăiam doar pentru clipele furate în șopronul bunicului. Acolo eram eu însămi, fără să-mi fie rușine că visez.

Într-o zi, profesoara de română, doamna Popescu, m-a chemat după oră.

— Ilinca, am văzut desenul tău din caiet… Ai talent. Nu te-ai gândit să participi la concursul județean de pictură?

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Nu cred că ar fi de acord mama…

— Uneori trebuie să lupți pentru ceea ce iubești. Gândește-te bine.

Am plecat acasă cu inima plină de speranță și teamă. Seara i-am spus mamei despre concurs. A izbucnit imediat:

— Ai timp de prostii? Cine crezi că ești? Crezi că dacă mâzgălești două linii ai să ajungi cineva? Uite-te la noi! Nici bani de lemne n-avem!

Tata a încercat să intervină:

— Las-o, Marioara… poate are nevoie de altceva decât am avut noi.

Mama s-a ridicat brusc de la masă:

— Nu vreau să aud! Să nu te prind că-ți pierzi vremea cu concursuri!

Am fugit plângând în camera mea. În noaptea aceea am visat că alergam desculță printr-un lan de grâu, iar mâinile îmi erau pline de culori.

A doua zi am decis să particip la concurs fără știrea mamei. Profesoara m-a ajutat să-mi trimit lucrarea. Am pictat un portret al bunicului meu, cel care mă lăsa mereu să visez în șopronul lui.

Când am primit vestea că am câștigat premiul întâi, nu știam dacă să râd sau să plâng. Profesoara m-a felicitat în fața clasei. Toți colegii m-au privit altfel atunci — pentru prima dată nu mai eram invizibilă.

Acasă însă, bucuria mi-a fost umbrită de reacția mamei:

— Și ce-ai câștigat? O diplomă? Cu aia plătim facturile?

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Tata m-a strâns în brațe pe furiș:

— Să nu renunți niciodată la ce iubești, Ilinca…

Au trecut anii. Am plecat la liceu la oraș cu bursa câștigată la concursuri de artă. Mama nu mi-a vorbit luni întregi. Doar tata îmi trimitea scrisori scurte: „Sunt mândru de tine.”

Acum pictez într-un atelier mic din București și trimit bani acasă cât pot. Mama încă nu vine la expozițiile mele. Uneori mă întreb dacă va înțelege vreodată cât de mult a durut tăcerea ei.

M-am întrebat mereu: câte vise mor în tăcerea dintre părinți și copii? Și oare cât curaj ne trebuie ca să ne ascultăm inima atunci când toți ceilalți ne spun să tăcem?