Între Două Iubiri: Povestea Unei Alegeri Dureroase

— Dacă eu nu-l vreau în casă, să nu-l mai aduci! Ai auzit, Maria? Dacă eu hotărăsc, îl dau afară și nu mai calcă pragul ăsta niciodată!

Cuvintele bunicii mele, Elena, au răsunat ca un trăsnet în sufrageria mică, cu miros de cozonac și lavandă uscată. Stătea în capul mesei, cu mâinile încrucișate pe șorțul vechi, privindu-mă cu ochii ei albaștri, tăioși ca briciul. Radu, logodnicul meu, stătea stingher lângă ușă, cu palmele transpirate și privirea în pământ. Încercam să-mi stăpânesc lacrimile, dar simțeam cum îmi ard obrajii de rușine și furie.

— Bunico, te rog, nu mai vorbi așa… Radu nu ți-a greșit cu nimic. E omul pe care îl iubesc, nu „tovarășul meu”, nu „ăla”, ci Radu! Am ridicat vocea fără să vreau, dar nu mai puteam suporta să-l aud numit „tovarășul tău” sau „băiatul ăla”.

— Nu mă interesează! Nu-l cunosc, nu-mi place, nu e de-al nostru! Ce crezi tu, că dacă vii cu el de la București, gata, trebuie să-l primesc cu brațele deschise? Aici nu e orașul vostru, aici sunt regulile mele!

Mama, care spăla vasele în bucătărie, a încercat să intervină cu vocea ei blândă:

— Mamă, hai să nu ne certăm iar. Maria e fericită cu Radu, poate ar trebui să-i dăm o șansă…

— Să-i dai tu șansă, dacă vrei! Eu nu am nevoie de străini în casa mea!

Radu a făcut un pas spre mine, dar l-am oprit din priviri. Știam că orice ar fi spus, ar fi fost degeaba. Bunica nu voia să-l asculte. Am simțit cum se rupe ceva în mine. Între două lumi, între două iubiri, eram prinsă ca într-o menghină.

Am crescut la țară, în casa bunicii, după ce tata a plecat la muncă în Italia și mama a rămas singură cu mine. Bunica a fost stâlpul nostru, femeia care m-a învățat să cos, să gătesc și să nu mă las călcată în picioare. Dar tot ea era cea care nu putea accepta că lumea s-a schimbat, că eu am crescut și am ales alt drum.

Radu e profesor de istorie la București. Ne-am cunoscut la facultate, la un seminar despre Unirea Principatelor. M-a cucerit cu răbdarea lui, cu felul în care mă asculta și cu umorul lui sec. Nu e bogat, nu are rude la țară, nu știe să taie lemne sau să mulgă vaca, dar mă iubește și mă respectă. Pentru mine, asta e tot ce contează.

Dar pentru bunica, contează altceva. Sângele, rădăcinile, tradiția. Pentru ea, Radu e „băiatul ăla de la oraș”, care nu știe ce-i munca adevărată și care „n-o să te țină niciodată cum trebuie”.

— Maria, nu vezi că nu-i de tine? Ce-o să faci când o să rămâi singură cu el, fără ajutor? La oraș nu-i ca aici! O să-ți pară rău, ascultă-mă pe mine!

Am plecat de la masă cu ochii în lacrimi. Radu m-a urmat afară, în curte. Era frig și mirosea a fân umed. M-a luat de mână și a șoptit:

— Dacă vrei, nu mai vin. Nu vreau să te pun într-o situație imposibilă.

— Nu, Radu. Nu e vina ta. E vina noastră, a tuturor. Suntem prizonieri între lumi care nu se mai înțeleg.

În acea noapte, am stat trează și m-am gândit la tot ce s-a întâmplat. Îmi iubeam bunica, îi datoram totul. Dar îl iubeam și pe Radu. Cum să aleg? Cum să împac două iubiri care se resping ca două magneți?

A doua zi, am încercat din nou să vorbesc cu bunica. Am găsit-o în grădină, smulgând buruieni cu furie.

— Bunico, te rog, ascultă-mă. Radu nu vrea să-ți ia nimic. Vrea doar să facă parte din familie. Nu poți să-i dai o șansă?

— Nu pot, Maria. Nu pot să mă prefac. Eu am crescut altfel. Pe vremea mea, nu te măritai cu oricine. Îți alegeai omul după neam, după muncă, după ce poate să-ți ofere. Nu după vorbe frumoase.

— Dar eu nu sunt ca tine, bunico. Eu vreau să aleg cu inima. Nu pot să trăiesc după frica ta.

A tăcut. Pentru prima dată, am văzut-o nesigură. S-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată.

— Poate că ai dreptate, fată dragă. Dar eu nu pot să mă schimb peste noapte.

Am plecat la București cu sufletul sfâșiat. Mama mi-a dat un pachet cu plăcinte și mi-a șoptit la ureche:

— O să se obișnuiască. Dă-i timp. Dar nu-ți sacrifica fericirea pentru nimeni.

Au trecut luni. Bunica nu m-a sunat. De fiecare dată când vorbeam cu mama, simțeam un gol în stomac. Radu încerca să mă facă să râd, dar vedeam că și el suferă. Într-o seară, după ce am primit o poză cu bunica la biserică, am izbucnit în plâns.

— Radu, dacă nu o să ne accepte niciodată? Dacă o să trebuiască să aleg?

— Atunci alege pentru tine, Maria. Nu pentru mine, nu pentru ea. Pentru tine.

Am decis să mă întorc acasă de Paște. Am intrat în curte cu inima cât un purice. Bunica era pe prispă, cu ochii roșii de plâns. M-a luat în brațe fără să spună nimic. Am simțit că, poate, timpul va vindeca ce nu pot vindeca cuvintele.

Acum stau și mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Și cât de mult pentru iubire? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar oare voi ce ați fi făcut în locul meu?