Ultimul dialog: Întâlnirea cu fostul soț pentru fiul nostru

— Ivana, trebuie să vorbim. E important. Vocea lui Vlad răsuna în telefon cu o gravitate pe care nu o mai auzisem de ani buni. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea atât de tare încât mă temeam că va auzi și el. Era trecut de ora opt seara, iar David, băiatul nostru de zece ani, tocmai adormise după ce i-am citit povestea preferată. M-am așezat pe marginea patului, cu telefonul lipit de ureche și cu sufletul sfâșiat între dorința de a-l proteja pe David și teama că orice decizie aș lua, cineva va suferi.

— Ce vrei, Vlad? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Vreau să-l văd pe David. Poate pentru ultima dată. Nu am mult timp… Am făcut greșeli, știu, dar nu vreau să plec fără să-i spun adevărul.

Cuvintele lui au plutit o clipă în aer, ca un verdict. Nu am întrebat ce înseamnă „nu am mult timp”. Poate că nu voiam să știu. Poate că încă mă durea prea tare tot ce făcuse: minciunile, infidelitatea, nopțile în care îl așteptam cu ochii în tavan și cu sufletul gol. Dar David… David avea dreptul la adevăr, la un rămas-bun. Sau nu?

Am închis ochii și mi-am amintit ultima noastră ceartă. Era iarnă, afară ningea ca-n povești, dar în casă era frig. Vlad țipa la mine că sunt prea posesivă, eu îi reproșam că nu-i pasă nici de mine, nici de copil. David plângea în camera lui, iar eu simțeam cum mă sfărâm în mii de bucăți. După divorț, Vlad a dispărut aproape complet din viața noastră. Apărea rar, cu promisiuni goale și cadouri scumpe care nu puteau umple golul lăsat de absența lui.

Acum, după trei ani, vrea să revină. Să-și ia rămas-bun sau să-și spele păcatele? Nu știam dacă pot să-l las să-l vadă pe David. Îmi era teamă că îi va răscoli rănile abia cicatrizate.

— Mama, cine era la telefon? Glasul lui David m-a făcut să tresar. Stătea în ușa camerei, cu ochii mari și triști.

— Nimeni important, puiule. Du-te la culcare.

— Era tata? O să vină să mă vadă?

Am simțit cum mi se strânge inima. Copiii simt totul, chiar și atunci când încercăm să-i protejăm.

— Poate… Nu știu încă.

David a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Mi-e dor de el, mama. Chiar dacă nu vine des… tot e tata.

Am plâns în tăcere după ce a adormit din nou. Noaptea aceea a fost una dintre cele mai lungi din viața mea. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să fiu și mamă, și tată pentru David. La toate întrebările lui despre Vlad la care nu aveam răspunsuri sincere sau suficiente.

A doua zi dimineață i-am scris lui Vlad: „Poți veni diseară la ora șapte.”

Toată ziua am fost ca pe ace. Am făcut ordine prin casă compulsiv, am gătit prăjitura preferată a lui David — poate ca să-i ofer o amintire dulce într-o seară amară. Când a sosit Vlad, David s-a aruncat în brațele lui fără ezitare. Eu am rămas în pragul ușii bucătăriei, privind scena ca un spectator nepoftit la propria viață.

— Salut, Ivana… Mulțumesc că ai acceptat.

Am dat din cap fără să spun nimic. Vlad părea schimbat: mai slab, cu cearcăne adânci și ochii roșii de nesomn sau poate de vinovăție.

— David, hai să stăm puțin de vorbă, doar noi doi? m-a întrebat Vlad cu o voce stinsă.

Am ezitat o clipă, apoi am ieșit pe balcon. Am tras aer adânc în piept și am încercat să nu plâng. Prin geamul ușii îi vedeam pe cei doi: Vlad îi ținea mâinile lui David între ale sale și îi vorbea încet. Nu auzeam ce spuneau, dar vedeam lacrimile care îi curgeau pe obraji băiatului meu.

Când am intrat din nou în casă, David s-a aruncat în brațele mele și a plâns mult timp fără să spună nimic. Vlad s-a ridicat încet și s-a apropiat de mine.

— Ivana… Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Știu că nu pot schimba trecutul, dar vreau să-ți mulțumesc că ai avut grijă de el… și de mine, într-un fel.

Nu i-am răspuns. Nu aveam putere nici pentru ură, nici pentru iertare. L-am privit cum pleacă — un om strivit de propriile alegeri.

În acea noapte l-am ținut pe David aproape de mine și am încercat să-i alin durerea cum știam mai bine: cu povești șoptite și mângâieri pe frunte.

M-am întrebat mult timp dacă am făcut bine sau rău lăsându-l pe Vlad să-și ia rămas-bun. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet… Dar oare e mai bine să trăim cu ele ascunse sau să le privim în față?

Poate că fiecare mamă ajunge la un moment dat la această răscruce: cât de mult trebuie să ne sacrificăm liniștea pentru binele copiilor noștri? Voi ce ați fi făcut în locul meu?