Când lacrimile devin putere: Lupta mea pentru respect într-o căsnicie românească

— Nu mai plânge, Ioana, nu ajută la nimic! vocea lui Sorin răsună tăios prin bucătăria mică, în timp ce eu încerc să-mi ascund lacrimile în spatele unei cești de ceai. Era a treia oară în acea săptămână când încercam să-i spun cât de greu îmi este, dar cuvintele mele se loveau mereu de același zid rece. Mă uitam la mâinile mele tremurânde, la verigheta care îmi părea tot mai străină, și mă întrebam: când am ajuns să fiu doar o umbră în propria mea viață?

Când l-am cunoscut pe Sorin, eram studentă la Litere, visătoare și plină de speranțe. El era deja inginer, sigur pe el, cu un farmec aparte care mă făcea să cred că lângă el voi fi mereu protejată. Mama îmi spunea mereu: „Ai grijă, Ioana, nu te pierde pe tine însăți!” Dar cine ascultă de mame la douăzeci de ani?

Primele luni după nuntă au fost ca un vis. Ne mutasem într-un apartament mic din Drumul Taberei, cu mobila veche a părinților lui Sorin și cu promisiuni de viitor. Însă încet-încet, visul s-a transformat în rutină. Sorin venea tot mai târziu acasă, obosit și iritat, iar eu încercam să-l întâmpin cu zâmbetul pe buze, chiar dacă inima mea era tot mai grea.

— Ce-ai făcut toată ziua? mă întreba el adesea, cu un ton care mă făcea să mă simt inutilă.
— Am scris puțin, am făcut curat… am gătit supa ta preferată.
— Scrisul ăsta nu-ți aduce bani. Poate ar trebui să cauți ceva serios.

Mă durea fiecare cuvânt. Îmi iubeam meseria de profesoară suplinitoare și visam să public o carte, dar pentru el nu conta decât salariul și facturile plătite la timp. Când am rămas însărcinată, am crezut că totul se va schimba. Că va vedea cât de mult contez și că vom fi o familie adevărată.

Nașterea Mariei a fost cel mai greu moment din viața mea. Am stat singură în salonul rece al maternității „Filantropia”, cu ochii la telefonul care nu suna niciodată. Sorin mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că totul e ok. Sunt la serviciu.” Atât. Nicio floare, nicio îmbrățișare, nicio lacrimă de bucurie. Doar eu și fetița mea, două suflete pierdute într-o lume prea grăbită ca să le observe.

Primele luni acasă au fost un coșmar dulce-amar. Maria plângea nopți întregi, iar eu mă simțeam prizonieră între scutece, biberoane și reproșuri. Sorin nu mă ajuta deloc. „E treaba ta”, spunea el când îl rugam să o țină puțin ca să pot dormi. Mama venea uneori să mă ajute, dar pleca mereu cu ochii în lacrimi: „Nu meriți asta, Ioana.”

Într-o seară, după ce Maria adormise în sfârșit, am încercat din nou să vorbesc cu el.
— Sorin, simt că nu mai pot. Sunt epuizată… Nu mă mai recunosc.
El s-a uitat la mine ca la un obiect stricat.
— Toate femeile trec prin asta. Nu ești nici prima, nici ultima. Nu te mai plânge atâta!

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am început să scriu din nou, noaptea târziu, când toți dormeau. Scriam despre frică, despre singurătate, despre dorința de a fi văzută și auzită. Scriam pentru mine și pentru toate femeile care tac de teamă să nu fie judecate.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea Mariei m-a întrebat dacă sunt bine.
— Pari mereu obosită… Dacă ai nevoie de ajutor sau doar să vorbești cu cineva…
Am izbucnit în plâns acolo, pe holul plin de desene colorate. Pentru prima dată cineva vedea dincolo de masca mea de mamă perfectă.

Am început să merg la consiliere psihologică la un centru pentru femei din cartier. Acolo am întâlnit alte mame ca mine: Ana, care era bătută de soț; Mirela, care nu avea voie să iasă din casă fără permisiunea lui; Camelia, care lucra două joburi ca să-și crească singură copiii după ce a avut curajul să divorțeze. Fiecare poveste era o oglindă spartă în care mă regăseam bucățică cu bucățică.

Încet-încet am prins curaj să-i spun lui Sorin ce simt cu adevărat.
— Nu mai pot trăi așa! Vreau respect! Vreau să fiu partenerul tău, nu servitoarea ta!
El a râs disprețuitor:
— Ai citit prea multe prostii pe internet… Asta e viața! Dacă nu-ți convine, pleacă!

Am plecat. Cu inima frântă și cu Maria de mână, am mers la mama acasă. A fost greu — lumea vorbea pe la colțuri: „A lăsat-o bărbatul”, „Nu e în stare să-și țină familia”. Dar pentru prima dată după mulți ani am simțit că respir din nou.

Am început să predau din nou la școală și am publicat primele mele povestiri într-o revistă literară locală. Maria crește veselă și liberă, iar eu învăț zi de zi să mă iubesc și să mă respect.

Uneori încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să mai rabd „pentru copil”. Dar apoi mă uit la Maria cum râde în parc și știu că am ales drumul greu dar corect.

Mă întreb: câte dintre noi mai tac de teamă să nu fie judecate? Câte Ioane își ascund lacrimile în spatele unei cești de ceai? Poate e timpul să vorbim — pentru noi și pentru fetele noastre.