Casa care nu mi-a aparținut niciodată: Adevărul dintre pereți

— Irina, să nu uiți că aici nu ești decât o musafiră! Vocea Elenei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Nu era prima dată când îmi amintea că această casă, în care îmi crescusem copiii și în care visam să-mi trăiesc bătrânețea, nu era a mea. Dar de data asta era altceva în tonul ei — o amenințare pe care nu o mai puteam ignora.

— Elena, te rog… Nu mai spune asta în fața copiilor. Nu vreau să simtă că nu au un loc al lor, am șoptit, încercând să-mi păstrez calmul.

— Copiii tăi? Să nu uităm că și Radu are un cuvânt de spus! Și dacă nu-ți convine, poți pleca oricând. Casa asta e a familiei mele!

M-am retras în dormitor, cu inima bătându-mi nebunește. Radu era la serviciu, iar copiii — Ana și Vlad — se jucau liniștiți în camera lor, fără să știe ce furtună se abate asupra noastră. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în tăcere. De zece ani locuiam aici, de când m-am măritat cu Radu. Am renovat fiecare colț, am plantat flori în grădină, am sărbătorit fiecare Crăciun și fiecare zi de naștere sub acest acoperiș. Dar niciodată nu am avut actul de proprietate în mână.

În acea noapte, când Radu s-a întors acasă, i-am spus totul. — Radu, mama ta mi-a zis din nou că mă poate da afară oricând. Spune-mi sincer: casa asta e a noastră?

A ezitat o clipă prea lungă. — Irina… știi că e complicat. Casa e pe numele mamei mele. Tata a lăsat-o ei după ce a murit. Dar suntem o familie…

— Suntem? Atunci de ce mă simt mereu ca o străină?

A doua zi am început să caut prin sertarele vechi din biroul Elenei. Printre acte prăfuite și fotografii îngălbenite am găsit un dosar cu titlul „Testament — Nicolae Popescu”. L-am deschis cu mâinile tremurânde. În testament scria clar: „Casa din strada Lalelelor rămâne fiului meu, Radu Popescu.”

Am simțit cum mi se taie respirația. De ce mințise Elena? De ce Radu nu știa nimic? Sau știa și ascundea adevărul?

În seara aceea, după ce copiii au adormit, l-am confruntat pe Radu.

— Am găsit testamentul tatălui tău. Casa trebuia să fie a ta! De ce mama ta are actele?

Radu s-a uitat la mine ca și cum ar fi văzut o fantomă.

— Nu știu… Tata a murit când eram mic. Mama a spus mereu că totul e pe numele ei…

— Dar nu e adevărat! Ai dreptul la casa asta! Noi avem dreptul!

A doua zi dimineață, Elena m-a prins cotrobăind prin acte.

— Ce cauți acolo? Ai uitat cine e stăpâna casei?

— Nu am uitat, dar am aflat cine ar trebui să fie! Am găsit testamentul lui Nicolae. Casa e a lui Radu!

Elena s-a albit la față. Pentru prima dată am văzut frica în ochii ei.

— Nu ai dreptul să te bagi în treburile familiei mele!

— Sunt familia ta! Sunt soția fiului tău și mama nepoților tăi! Nu mai accept să fiu tratată ca o străină!

În zilele următoare, tensiunea din casă a crescut la cote insuportabile. Elena încerca să-l convingă pe Radu că eu sunt vinovată pentru tot. Radu era prins între noi două ca într-o menghină. Copiii au început să simtă atmosfera apăsătoare; Ana a venit într-o seară la mine și m-a întrebat:

— Mami, noi unde o să locuim dacă bunica ne dă afară?

Am strâns-o tare în brațe și i-am promis că nu voi lăsa pe nimeni să ne despartă.

Într-o duminică dimineață, am decis că nu mai pot trăi așa. I-am spus lui Radu:

— Ori mergem la notar și rezolvăm actele casei pe numele tău, ori eu plec cu copiii. Nu mai pot trăi sub amenințarea asta!

Radu a tăcut mult timp, apoi a spus:

— Ai dreptate. E timpul să punem capăt minciunilor.

A fost nevoie de luni întregi de discuții cu avocați, notari și multe certuri cu Elena. Până la urmă, adevărul a ieșit la iveală: Elena falsificase niște acte după moartea soțului ei ca să păstreze controlul asupra casei și asupra vieții noastre.

Când am primit în sfârșit actul de proprietate pe numele lui Radu, am simțit că respir pentru prima dată după ani de zile. Dar relația cu Elena era iremediabil distrusă. Copiii au rămas marcați de tot ce s-a întâmplat. Eu și Radu am avut nevoie de mult timp ca să ne regăsim echilibrul.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc astăzi în case care nu le aparțin cu adevărat? Câte familii sunt ținute ostatice de secrete vechi și orgolii nemiloase? Oare merită să lupți pentru un acoperiș dacă sub el nu există iubire și respect?