Camera care nu-mi mai aparține: Povestea unei verișoare și a unei identități pierdute

— Nu se poate, mamă! Camera aia e a mea! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce Ioana, verișoara mea, stătea stingheră în hol, cu valiza la picioare. Mama m-a privit cu o răbdare pe care n-o mai văzusem de mult, dar și cu o hotărâre de neclintit.

— E doar pentru o perioadă, Maria. Ioana are nevoie de liniște, școala ei e aproape de noi. Tu poți să dormi cu fratele tău, nu e sfârșitul lumii.

M-am uitat la tata, sperând să-mi ia partea, dar el și-a coborât privirea spre ziar, evitând orice implicare. Simțeam cum ceva din mine se rupe. Camera mea era singurul loc unde puteam fi eu însămi, unde îmi ascundeam jurnalul, desenele, visele. Acum, toate astea trebuiau să dispară, să facă loc unei străine, chiar dacă era din familie.

În noaptea aceea, am stat întinsă pe patul fratelui meu, Mihai, ascultându-l cum sforăie ușor. M-am gândit la toate momentele când mă certam cu el pentru telecomandă sau când îi ascundeam dulciurile. Acum, camera lui devenise refugiul meu forțat. M-am simțit invizibilă, ca și cum nimeni nu mai ținea cont de dorințele mele.

A doua zi, Ioana a început să-și aranjeze lucrurile în camera mea. O urmăream pe furiș, cum își așeza hainele pe rafturile mele, cum își lipea poze cu prietenii ei pe perete. M-am înfuriat când am văzut că mi-a mutat ursulețul de pluș preferat pe noptieră, ca și cum era al ei. Am intrat val-vârtej în cameră.

— Ursulețul ăla e al meu! am spus printre dinți.

Ioana s-a uitat la mine cu ochii mari, speriați.

— Scuze, Maria, nu știam… Pot să-l pun la loc?

— Nu contează, am mormăit, luându-l și ieșind trântind ușa.

În zilele următoare, tensiunea din casă a crescut. Mama încerca să mă convingă că e doar o situație temporară, dar nu mă puteam abține să nu-i răspund urât. Tata se retrăgea tot mai mult în tăcere, iar Mihai făcea glume proaste ca să destindă atmosfera. Ioana încerca să fie drăguță, dar fiecare gest al ei mă irita. Simțeam că nu mai am niciun control asupra vieții mele.

Într-o seară, am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu mătușa Ana, mama Ioanei.

— Da, stai liniștită, e în regulă aici. Maria… da, e puțin supărată, dar o să-i treacă. Sunt copii…

Am simțit un nod în gât. Nu eram doar un copil supărat. Era vorba despre mine, despre spațiul meu, despre faptul că nimeni nu mă întrebase dacă sunt de acord. M-am întrebat dacă așa va fi mereu: să fiu dată la o parte pentru binele altora.

Într-o după-amiază, când am venit de la școală, am găsit-o pe Ioana plângând pe patul meu. M-am oprit în prag, neștiind ce să fac.

— Ce-ai pățit? am întrebat, fără să vreau să par prea interesată.

— Mi-e dor de mama… Și la școală nu mă înțeleg cu nimeni. Toți mă privesc ciudat, a spus ea printre sughițuri.

Am simțit pentru prima dată milă pentru ea. Poate că nici pentru ea nu era ușor. M-am așezat lângă ea și i-am întins o batistă.

— Nici eu nu mă simt prea bine. Mi-e dor de camera mea…

A zâmbit timid.

— Putem să o împărțim, dacă vrei. Sau să facem schimb din când în când.

Am dat din cap, dar știam că nu va fi la fel. Camera mea nu mai era doar a mea. Era a noastră sau, mai rău, a nimănui.

În următoarele săptămâni, am început să vorbim mai mult. Ioana mi-a povestit despre problemele ei de acasă, despre divorțul părinților ei, despre cum se simte mereu în plus. Am realizat că și ea trăia același sentiment de exil pe care îl simțeam eu. Am început să ne ajutăm la teme, să ascultăm muzică împreună, să ne povestim secrete. Dar tot simțeam că am pierdut ceva ce nu voi mai recupera niciodată.

Mama a observat schimbarea și într-o seară a venit la mine.

— Maria, știu că a fost greu pentru tine. Dar uneori trebuie să facem sacrificii pentru cei dragi. Crezi că poți să o ierți pe Ioana? Sau pe mine?

Am tăcut mult timp înainte să răspund.

— Nu știu, mamă. Încerc. Dar mi-e teamă că nu o să mai fiu niciodată eu însămi aici.

Acum, după luni de zile, camera mea e plină de amintiri noi, dar și de un gol pe care nu-l pot umple. Mă întreb adesea: cât din cine suntem se pierde atunci când trebuie să renunțăm la spațiul nostru? Și oare familia chiar înseamnă mereu să te sacrifici pe tine pentru ceilalți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?