Fuga din Cuib: Lupta Mea Pentru O Viață Pe Bune

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea mea răsună spartă în bucătăria rece, printre farfurii nespălate și priviri tăioase. Mama lui Vlad, doamna Stanciu, stătea cu brațele încrucișate, ca o judecătoare neînduplecată. Vlad nici nu se sinchisea să ridice ochii din telefon.

— Dacă nu-ți convine, ușa e acolo, fata mea. Aici nu e loc de mofturi, mi-a spus ea, cu glasul acela ascuțit care mă făcea să mă simt mică, inutilă.

M-am uitat la Vlad. Poate pentru ultima dată. Și el, ca de obicei, a ridicat din umeri. — Nu te mai certa cu mama, Ilinca. Exagerezi.

Atunci am știut. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic. Am urcat scările pe întuneric, cu inima bubuindu-mi în piept. În camera noastră — nu, a lor! — am aruncat câteva haine într-o geantă veche. Am luat telefonul și portofelul. Am coborât încet, să nu mă audă nimeni. Dar pașii mei răsunau ca niște tunete pe gresia rece.

Când am ieșit pe ușă, ploua cu găleata. M-am oprit sub streașină și am plâns pentru prima dată după mult timp. Nu pentru că plecam. Ci pentru că nu mai știam cine sunt.

Am crescut la Focșani, într-o familie simplă. Mama era croitoreasă, tata lucra la CFR. Am visat mereu să ajung la București, să fiu „cineva”. La facultate l-am cunoscut pe Vlad — frumos, tăcut, misterios. M-a cucerit cu promisiuni de libertate și iubire. Dar după nuntă, totul s-a schimbat.

Ne-am mutat la mama lui Vlad „temporar”, până ne punem pe picioare. Au trecut șase ani. Șase ani în care fiecare zi era o luptă surdă: pentru spațiu, pentru respect, pentru un pic de liniște. Doamna Stanciu avea mereu ultimul cuvânt: „Nu gătești ca lumea”, „Nu știi să crești o casă”, „Femeile adevărate nu se plâng”. Vlad era mereu ocupat sau obosit. Eu eram tot mai singură.

Prietenii mei dispăruseră rând pe rând. „Nu mai ieși cu noi?”, „Nu vii la cafea?” — la început răspundeam cu scuze, apoi n-am mai răspuns deloc. Munca la birou era singurul loc unde simțeam că respir. Dar acasă… acasă eram invizibilă.

Într-o seară, după ce am primit încă o lecție despre cum „nu sunt destul de bună”, am intrat pe Facebook și am văzut poza Anei — colega mea de liceu — cu fetița ei la mare. Zâmbeau amândouă larg, cu părul ciufulit de vânt. Am simțit un gol în stomac: când am râs ultima dată așa?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când am tăcut ca să nu supăr pe nimeni. La toate dățile când mi-am înghițit lacrimile și am zâmbit fals la mesele de duminică. La toate visele mele îngropate sub preșul din sufrageria doamnei Stanciu.

A doua zi dimineață, Vlad a plecat la serviciu fără să mă salute. Soacra mea a început iar cu reproșurile: „Nu ai făcut patul”, „Nu ai dat cu mopul”, „Nu ai grijă de bărbatul tău”. Am simțit că mă sufoc.

— De ce nu mă lași în pace? — am izbucnit eu.

— Pentru că nu ești femeie adevărată! Dacă ai fi fost ca mine… Vlad n-ar fi așa nefericit!

Am vrut să-i spun că Vlad nu e nefericit din cauza mea, ci din cauza lașității lui. Dar m-am abținut. În schimb, am început să plâng în hohote și am fugit în cameră.

Așa am ajuns aici: sub streașina casei lor, cu geanta în mână și sufletul gol.

Am mers pe jos până la gară. Ploua atât de tare încât mi s-au udat până și chiloții. Am urcat în primul tren spre București fără să știu unde voi dormi sau ce voi face mai departe.

În tren, o bătrână m-a întrebat dacă sunt bine.

— Da… adică… nu prea… — i-am răspuns printre sughițuri.

— Fata mamii, uneori trebuie să fugi ca să te regăsești. Să nu-ți fie rușine că ai ales pentru tine.

Am plâns iar.

La București m-a primit Irina, colega mea de la birou. M-a lăsat să dorm pe canapeaua ei și mi-a făcut ceai cald.

— Ilinca, nu ești singură! Oricât ar părea de greu acum… ai făcut ce trebuia!

Dar vinovăția mă rodea ca un vierme: Ce-o să zică lumea? Ce-o să-i spun mamei? Cum o să trăiesc fără Vlad? Oare chiar merit să fiu fericită?

Au trecut trei luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas: mi-am găsit o garsonieră micuță în Drumul Taberei, mi-am cumpărat o plantă (pe care aproape am omorât-o deja), merg la terapie și încerc să-mi fac prieteni noi.

Vlad mi-a scris de câteva ori: „Hai acasă”, „Mama te iartă dacă vii”, „Nu mai fi copil”. Dar eu nu mai pot fi copilul nimănui. Vreau să fiu femeia care decide pentru ea însăși.

Uneori mă trezesc noaptea și mă întreb dacă am făcut bine. Alteori mă simt liberă ca niciodată.

Oare câte femei trăiesc încă în teroarea unei case care nu le aparține? Oare cât curaj trebuie să ai ca să-ți asculți vocea interioară?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?