Când dragostea doare: O nuntă, orgoliu și neînțelegeri între o mamă și fiica ei

— Nu trebuia să vii cu rochia asta, mamă. Știi bine că nu-mi place culoarea asta!
Vocea Anei a tăiat aerul ca un cuțit, chiar în mijlocul salonului luminat de candelabrele reci. M-am oprit în prag, cu buchetul de flori pentru ea în mâini, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Toți invitații se uitau la noi, iar eu mă simțeam mică, de parcă aș fi fost din nou fata săracă din satul de lângă Focșani, nu mama miresei, femeia care a muncit o viață întreagă să-i ofere Anei tot ce n-a avut ea.

— Ana, nu e momentul… am șoptit, încercând să-mi păstrez calmul. Dar ea deja se întorsese cu spatele, lăsându-mă singură în mijlocul privirilor curioase.

Nu era prima dată când simțeam că nu sunt suficientă pentru ea. De când a intrat la facultate la București, Ana s-a schimbat. Nu mai era fetița care venea plângând la mine când se certa cu copiii din fața blocului. Acum avea prieteni noi, vorbea despre carieră, despre cum vrea să fie independentă. Eu eram doar mama care îi trimitea pachete cu zacuscă și bani strânși din ore suplimentare la croitorie.

M-am așezat pe un scaun lângă mătușa Lenuța, care mi-a strâns mâna fără să spună nimic. În jurul nostru, râsetele și clinchetul paharelor păreau să vină din altă lume. Eu mă gândeam doar la Ana, la cât de departe ajunsese de mine.

— Nu te mai consuma, Sorina, mi-a șoptit Lenuța. E ziua ei, e stresată…

Dar eu știam că nu era doar stresul. Era ceva adunat în ani de zile, o distanță care crescuse între noi fără să-mi dau seama. Poate că am fost prea aspră uneori, poate că am cerut prea mult. Poate că nu i-am spus destul de des cât de mândră sunt de ea.

Când a venit momentul dansului mamă-fiică, Ana m-a luat de mână fără să mă privească în ochi. Muzica era veselă, dar pașii noștri erau grei.

— De ce nu poți să mă lași să fiu eu însămi? a șoptit ea printre dinți.

— Eu doar am vrut să-ți fie bine… am răspuns, simțind cum mi se pune un nod în gât.

— Dar binele tău nu e același cu binele meu!

Am dansat mai departe, fiecare cu gândurile ei. M-am întrebat dacă toate mamele simt asta: că dragostea lor nu e niciodată destul sau e prea mult, că orice ar face greșesc.

După nuntă, casa a rămas goală. Am strâns florile ofilite și am plâns în bucătărie, printre farfurii nespălate și resturi de tort. Soțul meu, Viorel, a încercat să mă liniștească:

— Las-o, Sorina. O să-și dea seama într-o zi cât ai făcut pentru ea.

Dar eu nu voiam recunoștință. Voiam doar să știu că nu am pierdut-o pe Ana.

În zilele următoare, am primit un mesaj scurt: „Sunt bine. Mulțumesc pentru tot.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „îmi pare rău”.

Am început să mă întreb unde am greșit. Poate când am refuzat să-i cumpăr rochia scumpă pentru banchet? Poate când am insistat să facă medicina, nu psihologia? Sau poate când am râs de visele ei despre Paris și burse în străinătate?

Într-o seară, am găsit curajul să o sun.

— Ana… pot să vin la tine? Să vorbim?

A ezitat o clipă.

— Bine… dar nu vreau reproșuri.

Am ajuns la ea cu inima cât un purice. Apartamentul era mic și ordonat, cu postere colorate pe pereți și o pisică leneșă pe canapea.

— Mamă… știu că ai vrut ce e mai bun pentru mine. Dar uneori simt că nu mă vezi pe mine, ci doar ce ai fi vrut tu să fii.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru.

— Poate ai dreptate… Poate am vrut prea mult să nu repeți greșelile mele. Dar am uitat că tu ești altfel decât mine.

Am plâns amândouă atunci, pentru prima dată după mulți ani. Am vorbit despre visele ei, despre fricile mele, despre toate lucrurile pe care nu ni le-am spus niciodată.

Nu s-a rezolvat totul peste noapte. Încă avem momente când ne rănim fără să vrem. Dar încercăm să ne ascultăm mai mult și să judecăm mai puțin.

Uneori mă întreb: oare câte familii trăiesc aceeași poveste? Câte mame și fiice se pierd una de alta printre așteptări și orgolii? Și dacă dragostea doare atât de tare uneori… merită să luptăm pentru ea?